Cum arată dragostea?

22.30, în pat, în poziție de culcare. Sunete ciudate și indescifrabile îi ies din gură.

-Mami, ce crezi că am spus?

-Nu știu, răspund blând și sec pentru a înțelege că nu intru în noul ei joc.

-Am spus: Mami, te iubesc și îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat în viață!

Wow, îmi spun în minte, sună ca rugăciunile de Ziua Recunoștinței!

-Cu plăcere, îi răspund. Eu îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat în viață.

-Ce ți-am dat?

-Bucurie! Și multă dragoste!

-Cum arată dragostea?

-Nu știu! Cred că dragostea se simte nu arată în vreun fel.

-Cred că dragostea e roz cu alb. Și când nu există dragoste e negru. Adică iubirea neiubită e neagră.

– Dar de ce crezi că dragostea e alb cu roz?

-Păi așa ca vanilia cu cireșele sau ca fructele de pădure cu iaurt.

-Eu cred că dragostea mea arată ca un curcubeu, mai degrabă. Ca un curcubeu cu ploaie.

-Mulțumesc, mami!

M-a strâns în brațe și a adormit. Au fost 10 minute perfecte după o zi în care am crezut că mi-a murit și ultimul neuron.

Începusem ziua bine. Am plecat cu entuziasm în parc, după ce Mihai mă tot ruga să-l încalț eu, iar eu aveam în sfârșit tot timpul din lume să nu-l încalț. Așa că i-am spus că plecăm în parc imediat după ce se încalță singur. Maria însă a empatizat cu el și l-a ajutat să se încalțe (deși el se descurcă foarte bine și singur) și a ținut să îmi explice că ea îl ajută pe Mihai pentru că este mai mic, nu pentru că este atât de simpatic și drăgălaș.

Am pornit apoi spre parc pentru a lua Mihai o lecție de mers pe role. L-a admirat pe tati cu rolele și și-a dorit foarte mult. Maria încercase astă primăvară, dar n-a fost pregătită, căzuse, se lovise și nu voia să mai meargă pe role. Însă gândul că Mihai va face ceva ce ea nu știe/ nu poate, a măcinat-o. A avut tot felul de reacții aiurea, am încercat să-i validez sentimentele, să îi arăt aprecierea, i-am vorbit despre cât de diferiți sunt ea și fratele ei, despre ce le place lor, despre cum noi ne bucurăm pentru orice le place lor să facă, chiar și să doarmă și despre cum ne susținem unii pe alții în momente importante. Despre cum fiecare face ceva atunci când e pregătit sau poate niciodată, așa cum eu am învățat să merg pe bicicletă la 33 de ani, dar poate pe role nu voi merge niciodată pentru că nu mă interesează. Cum credeam că am liniștit-o și aveam 5 minute de zen, cum izbucnea din nou.

I-a transmis și lui Mihai emoțiile lui și toată ziua a fost un meci al ciondănelilor care a culminat cu o mușcătură, un tras de păr și niște cuvinte urâte între ei. Chiar și eu am avut parte de cuvintele mele urâte și după ce am ieșit din cameră și i-am lăsat să își rezolve singuri conflictele au devenit cei mai buni prieteni pentru vreo jumătate de oră. Au urmat alte contraziceri și apoi iar pace și prietenie, într-un carusel de emoții care mi-au făcut mintea franjuri.

La final de zi Mihai a avut parte de un somn de la ora 8 și un pic, iar ea de o plimbare de 2 ore cu tati prin parc de unde a venit super conectată, fericită, cel mai zen copil din lume. Ne-am băgat în pat și a urmat toată discuția de la început. V-am scutit de detalii, dar chiar a fost cu adevărat o zi grea. Important e că s-a terminat cu bine. Și în culori.

Urmează mâine!

Citește și Dragoste si gelozie frateasca. Bilant dupa 2 ani si 6 luni