
Andrei
E toamnă acum, au trecut aproape șapte ani, era prima zi de iarnă atunci, doar ce venisem amețit de la Chișinău, îndrăgosteală de-nceput. O cunoscusem pe Alexandra cu o lună înainte, nu știam pe-atunci că discuția banală de la bar se va prelungi atât de mulți ani. Aveam treizeci de ani, un job plătit bine, Pepsi și conserve pentru pisică în fridigiderul gol, de burlac.
Când l-am cunoscut, Andrei avea nouă luni și cute de bebeluș pe mânuțe. În prima noapte, între anotimpuri, ne-am propus să dormim pentru prima oară toți trei în pat, am sfârșit cu el pe jos, în brațele mele, plapuma roșie și moale, nu mai știam când avusesem un corp de copil atât de aproape. Șocul a fost complet, mi s-a strâns stomacul, în piept era ceva nou, nu simțisem niciodată la fel, eram convins că mă mai îndrăgostisem înainte, mai târziu aveam să înțeleg că voiam, ceream, voiam afecțiune, ceream să fiu iubit. Acum, acum era invers, simțeam nevoia să dau, să am grijă, să iubesc, asta o gândesc acum, atunci eram confuz, nu îmi știam emoțiile, veneau fără să se explice.
*
L-am zgâlțâit tare de tot și i-am urlat, de ce nu te culci, copile, ce vrei de la mine? De ce plângi? Îl legănasem deja pe picioare de o oră, nu mai puteam, mă enerva Andrei, avea un an și ceva, nu făcea nimic din ce voiam, era mereu nemulțumit, param cu desene animate și dulciuri, mă facea să mă simt mai bine când îl vedeam fericit pentru secundele alea de acadea. Mă enerva, îmi luase timpul, timpul meu de whisky și țigară, uneori îmi venea să plec, de-a dreptul. Alteori ne simțeam bine, fericiți, intuiam că se poate, nu știam cum.
L-am dus la grădiniță pe Andrei la un an și jumătate. Câștigam timp, pierdeam timp, habar nu aveam ce trebuie să fac și nici măcar nu eram sigur că vreau să fac ceva. Un tată trebuia să fie autoritar, nu se poate altfel, îmi spuneam, și cum poți fi autoritar dacă nu țipi? Eu și toți ceilalți prieteni ai mei, în copilărie, eram speriați de tații noștri, erau bărbați, nu îndrăzneam să protestăm, ei erau șefii, noi eram proprietatea lor, știau ei mereu mai bine, asta când erau prin preajmă. A durat mult să uit senzația asta și să pot să mă uit înapoi.
Eram un adult, nu voiam să fiu. Nu știam atunci că eram deja pe drum, rezistam cât puteam, îmi apăram timpul, asta nu mi se putea întâmpla. Plecasem însă, spre norocul meu, Andrei mă luase deja cu el. Cu pași mici, era drum lung de făcut, dar într-o zi m-am uitat la el și l-am văzut altfel, oglindă, același copil cu spaime și frici și dor de îmbrățișări care nu vin. Începusem să deschid ochii.
Au urmat ani de greșeli, autoritate, permisivitate, țipete, plâns, îmbrățișări, jocuri, certuri, împăcări, tristeți, râsete, sperieturi, limite, roluri, transformări, pareting democratic, vină copleșitoare și acceptări revelatoare. Cățărat în copaci, mers cu picioarele goale prin noroi, dezastrul din casă, haosul din viețile noastre, școala, responsabilitățile. Am fost un tată autoritar și arțăgos, m-am transformat într-un părinte permisiv, care nu a știut să pună limite cu dragoste și răbdare, am devenit apoi doar un om în căutarea echilibrului. Ne-am modelat și ne modelăm unul pe celălalt.
*
Andrei m-a învățat că dragostea nu e atunci când e ușor, e simplu să iubești când toate se aliniază așa cum vrei. Dragostea este răbdare, răbdare multă, ani de zile de așteptare și adaptare. Dragostea este despre renunțare la sine și empatie, la fel de mult cât este despre limite și timp pentru fiecare. Dragostea, pentru mine, este despre echilibru, nu despre extreme. Iar dragostea de părinte este și despre informație, dar și despre instinct.
Andrei m-a învățat să plec departe de zona de confort, să explorez, să accept că se poate și altfel. Și, mai ales, să înțeleg că perspectiva mea nu este întotdeauna cea corectă.
Andrei m-a învățat cum să nu îmi mai setez așteptări nerealiste, cum să mă conectez la prezent și cum să îmi înțeleg prioritățile. Să nu judec oamenii și să trăiesc cu defectele celorlalți, la fel cum trăiesc cu defectele mele. Să accept că el nu va crește să fie doar proiecția din mintea mea și că nici unul dintre noi nu este proprietatea altuia.
Andrei m-a luat de mână și m-a făcut să vreau să fiu un om mai bun.
Bogdan Dinca, Fotografii de familie
Sursa foto- Fotografii de familie
Citeste si Te iubesc dacă…
2 Comments