
Amintirile cu tine la 3 ani
Dragul meu,
Scriu aici pentru a nu uita. Am uitat deja o mulțime de lucruri care m-au fascinat la tine. Crești ca Făt-Frumos, eu mă simt ca într-un carusel cu amintiri, ca într-o joacă de-a v-ați ascunselea în care amintirile fug și se ascund prin tot felul de cotloane îndepărtate ale minții, spre care voi avea de săpat tuneluri pentru a le găsi.
Scriu ca fulgerul cu liniuță ce amintiri îmi vin azi în minte cu tine:
– Îmi iei capul între palme atunci când sunt supărată. În mânuțele tale mici și pufoase capul meu devine deodată ușor, neîncărcat de furie, oboseală, stres. Mă întrebi pe cea mai blândă voce:
Mami, de ce ești supărată? Vrei să te pup?
Mă pupi și mă întrebi dacă e mai bine. Dacă îți confirm că e mai bine, îmi zici să dansez, să mă joc, să alerg după tine.
-Mă pui să mă așez în învârtitoare pentru ca tu să o împingi. Împingi la chestia aia mare cu aceeași putere cu care o face tatăl tău. Apoi sari în ea și te așezi lângă mine zâmbind. Eu am amețit deja de la cât m-ai învârtit și când te văd sărind în învârtitoarea care se rotește cu putere mi se face un pic rău. Îți spun adesea Duracell, alergi spre nicăieri și spre oriunde cu viteză de îmi scoți sufletul fugind după tine.
-Dimineață mergi direct la Maria, o iei de mână și o mângâi.
– Cuvântul grădiniță îl pronunți găgăniță, iar eu mă amuz de parcă acolo ați învăța găgănițe.
-Imiți perfect un sforăit complex, pe 5 voci, în stil de cor. Așa te prefaci uneori că dormi.
-Transformi aproape orice în trambulină. Te cocoți pe te-miri-unde și mă întrebi de control: pot să sar? Orice aș răspunde eu, tu îmi răspunzi: Bine, sar! Și sari în timp ce inima mea sare și ea de o mie de ori pentru fiecare săritură a ta. Sper să mă țină inima pentru toate săriturile tale prin viață. Uneori am impresia că vei fi cascador. Nu știu daca să îmi doresc să aflu despre cascadoriile tale atunci când le planifici, să te sprijin cum voi putea, sau abia atunci când s-au terminat, să răsuflu ușurată că s-au terminat cu bine.
-Aseară tatăl tău era furios. Aparent nu făcusem nimic toată ziua. Nu aveam mâncare, nu despachetasem încă toate bagajele din weekend. Nu știu când au trecut cele 3 ore pâna la 12 și mi-am zis că o să mai fac diverse seara. Pe seară m-am gândit că e foarte frumos afară și în loc să așez eu prin casă și voi să butonați telecomanda, am preferat să stăm 2 ore afară. A fost o zi grea pentru tatăl vostru care a toaletat copacul, a făcut cumpărături, a muncit la serviciu și seara a venit obosit și a găsit dezastrul. N-a mai rezistat și s-a înfuriat. Mi-a zis în două vorbe că nu fac nimic. De multe ori îl deranjează atât de mult cele nefăcute încât nu mai poate vedea nimic din ceea ce poate am făcut. Lucrurile făcute sunt cele invizibile. În timp ce el își exprima nevoile neîmplinite, tu simțeai tensiunea și îi spuneai să facă liniște. Avea dreptate. Puteam să îmi iau 10 minute să fac acele lucruri foarte importante pentru el, însă am crezut că nu contează. Pentru el contau mai mult decât orice altceva. Mi-a părut rău. Voiam să merg să vorbim, însă tu mi-ai luat-o înainte. Te-ai dus la el și i-ai cerut scuze pentru ceva ce nici tu nu știai. În realitate, voiai să îl mângâi, să îl consolezi, să îi oferi înțelegere. El ți-a zis că îl doare capul. Tu l-ai mângâiat, l-ai îmbrățișat, l-ai pupat, i-ai căutat zona cu durere pe suprafața capului. Nu îți pot spune câtă emoție mi-a produs gestul tău. Erai dovada vie că fac totuși ceva, că deși n-am pus cele 5 haine în dulap din geantă și n-am pregătit nimic de mâncare, am pus în tine empatie, curaj, blândețe, compasiune, comunicare. Desigur, nu doar eu am sădit în tine, dar în acele câteva minute ai scos la lumină ceea ce e important cu adevărat în viața noastră.
-Îți place mult o carte cu o călătorie imaginară în Africa. De dimineață ai scos-o dintr-un morman de cărți și ai început să o citești cap-coadă, în limba ta specială. Știu și eu povestea pe de rost, atât de des am citit-o cu tine, așa că m-a fascinat să îți ascult versiunea ta și să traduc cuvintele tale în cuvinte din carte, să am o stare de WOW la fiecare cuvânt mai complex pe care îl pronunțai corect, să zâmbesc atunci când întorceai paginile cărții. Îmi spui des că vrei să mergem în Africa. Îmi spui cu aceeași naturalețe cu care zici să mergem la bucătărie. M-ai urcat în mai multe rânduri în cutia de carton de la scutece și am călătorit împreună în Africa, în containerul tău mobil, plutitor.
– Acum câteva seri, la culcare, ți-am zis că te iubesc până la cer. Tu mi-ai răspuns că mă iubești până la stele. Eu am continuat că te iubesc până la Soare, tu mi-ai răspuns că mă iubești până la Lună. Eu ți-am spus că te iubesc până la planeta Marte, dar tu încă n-ai fost interesat să știi ce planetă e Marte, așa că mi-ai răspuns că mă iubești până la Autobuzul Magic. Autobuzul tău magic nu are limite în timp și spațiu. E puterea imaginației tale, jucăria de care ai fost nedespărțit, cu care ai călătorit oriunde cu gândul. Atunci am știut că mi-ai zis că mă iubești la infinit. Și la fel te iubesc și eu.
-Săptămâna trecută m-am lovit cu piciorul de dulap. Am scos un Auuuuu și ai venit repede lângă mine. Ce ai pățit, mami? Te doare la picior? Vrei să te pup?
Mi-a trecut aproape toată durerea auzindu-ți glasul nemaipomenit de empatic. Ți-am zis că nu vreau să mă pupi pe picior pentru că e pe jos și sunt microbi, că îți mulțumesc pentru grijă. Te-ai așezat în genunchi lângă piciorul meu, așa cum mă așez și eu lângă voi uneori și mi-ai pupat talpa piciorului.
E bine? E mai bine? m-ai întrebat.
Eu n-am putut răspunde pentru că eram într-o poezie de-a lui Nichita Stănescu. Nu mai știam pe nimeni să-mi fi pupat talpa piciorului și am simțit un gâdilat de dragoste. Tu n-aveai de unde să-l știi pe domnul ăsta Nichita, așa că, pentru că nu ți-am răspuns, mi-ai mai pupat o dată talpa piciorului.
E bine acum? Te mai doare? m-ai întrebat în timp ce te-ai ridicat și îmi dădeai deja o îmbrățișare.
Leave a Reply