Te iubesc …pentru că NU TREBUIE!
A trecut deja mai bine de un an de la nașterea lui Mihai și pentru Maria (2 ani și 9 luni) e în continuare foarte greu să îl accepte, să nu fie violentă cu el și mai ales să îl iubească sincer.
În jurul ei, noi, adulții, care mai de care cu atitudini și replici mai mult sau mai puțin inspirate.
Ba o forțăm să-l iubească pe Mihai sau să împartă cu el jucăriile, ba o amenințăm voalat că dacă-l mai impinge sau lovește în curând va primi același tratament de la frate-su, ba o manipulăm cu sau fără bună știință să-l accepte și să-l iubească pe frate-su. Cumva nu am reușit să ne corelăm atitudinea, să avem o voce comună, să îi arătăm că îi acceptăm sentimentele ei de furie și că n-o iubim mai puțin pentru că ele există și nici ea nu e vreun copil rău.
Una din bunici i-a tot spus, în special în momentele Mariei de gelozie și furie, că TREBUIE să-l iubească pe Mihai, că doar e frățiorul ei.
Nu numai că n-a înțeles nimic Maria din acest TREBUIE sau mai degrabă nu a înțeles ceea ce și-a dorit bunica, ba mai mult, de câte ori o sunăm pe bunica să o întrebăm de sănătate în loc de salut îi spune repede, cu satisfacție:
-Nu-l iubesc pe Mihai, Bica! Îl lovesc!
Când spune asta, are pe fața ei zâmbetul acela al unui copil năzdrăvan care sparge bibeloul preferat al mamei doar pentru a-i atrage atenția.
După un an de crize, de piese de lego și alte jucării trântite de capul lui Mihai, de împingeri, zgârieturi și palme, momentele lor de tandrețe și dragoste aproape că au trecut neobservate. Toate episoadele de violență ne-au activat tot felul de frici: frica că va atenta la siguranța personală a lui Mihai cât voi merge eu până la baie (așa cum am făcut eu cu frate-meu), frica că vom avea doi copii care vor fi mai degrabă doi străini decât doi frați etc.
Sub imperiul fricii am reacționat uneori nepotrivit la acțiunile violente ale Mariei. De exemplu eu am țipat de vreo câteva ori în timp ce îl vedeam pe Mihai plonjând cu capul pe parchet conștientizând că nu îl pot prinde în timp util (nu am țipat la Maria, ci am țipat de sperietură, de parcă mă eloctrocutase cineva). Uneori ne-am concentrat pe a ne scoate pe noi din zona de frică, pe a-i explica Mariei pe ton de ceartă că nu e bine ce a făcut și mai puțin pe a căuta cauza actului de violență. Ce declanșase, ce o enervase. Am putut găsi răspunsul doar noaptea dând filmul înapoi.
În timpul ăsta, Maria rumega zilnic toate informațiile. Rumega cu ce a venit Mihai la pachet în viața ei, care sunt reacțiile noastre, cum ne împărțim noi dragostea.
Acum vreo câteva luni i-a zis Andreei: „De ce a trebuit să apară și acest băiețel pe nume Mihai?”
M-a lăsat fără cuvinte în ziua aceea.
Visez la ziua în care să declare că viața ei nu ar fi fost la fel de frumoasă fără acest băiețel pe care îl cheamă Mihai.
Vezi continuarea aici!
Din seria poveștilor cu dragoste și rivalitate între frați citește și Frații- câtă dragoste, câtă gelozie? & Frații- câtă imitație, câtă empatie
Fotografie- Copyright D’Alex Photography
Ziua aceea va veni cu siguranta si amandoi vor fi foarte recunoscatori ca voi ati reusit sa va tineti cu nervii, sa nu va aruncati pe geam, sa nu urlati in toate situatiile si asa mai departe. Amandoi vor fi foarte recunoscatori ca i-ati facut inca o persoana care va fi acolo in viata lor dincolo de orice altceva, chiar si cand parintii poate nu mai sunt in putere..sau….pur si simplu nu mai sunt, chiar si cand toata lumea se impotriveste la ceea ce ei fac, chiar si cand celalalt ii raspunde pe un ton dojenitor. Cred ca un frate/o sora este unul dintre cele mai frumoase si pretioase cadouri pe care un parinte il poate face copilului. Este una dintre acele persoane care dincolo de orice interes (chiar si cel emotional) iti spune adevarul verde in fata si te ajuta in situatii in care poate nimeni nu ar face-o pentru ca nu te-ar putea intelege.
Din pacate trebuie sa treaca niste ani (din experienta vreo 12 minim..poate altii sunt mai norocosi) pentru ca intre cei doi sa se dilueze geloziile si nervii si sa ramana sentimentele de iubire si atasament ce nu poate fi schimbat de nimic altceva si este meritul parintilor ca cei doi (sau trei…patru – dupa curajul fiecarui cuplu) sa fie cum spuneam eu si frate-miu „frati buni”.
Si eu ma gandeam cu strategii nebanuite cum l-as strange pe frate-miu de gat, i-as da in cap cu ceva, i-as pune piedica, l-as baga in oala cu mancarea pentru lighioane, i-as pune plasturi la gura sa nu il mai auda mama pe el in locul meu…si cate si mai cate… De ani buni insa ma gandesc cu cea mai mare dragoste la el si ma bucur ca parintii au investit multa energie si in cresterea lui – poate mai multa si mai echilibrata decat in dezvoltarea mea – pentru ca vad la frate-miu adesea multa intelepciune (pe care eu, cu 7 ani mai mare uneori nu o am), empatie, atasament sanatos s.a.m.d. Desi in ani copilariei as fi dat poate orice ca toata atentia parintilor sa se rasfranga in valuri fericite doar asupra mea, acum stiu ca pentru ca am impartit-o cu el eu am acum si pentru toata viata un frate echilibrat, puternic, frumos sufeteste si pe care il iubesc fara cuvinte. Sunt sigura ca sentimentele sunt reciproce.
Nervii tari si multa energie pozitiva, sa ajunga pentru amandoi si pentru voi doi! 🙂