Te iubesc …pentru că NU TREBUIE!

A trecut deja mai bine de un an de la nașterea lui Mihai și pentru Maria (2 ani și 9 luni) e în continuare foarte greu să îl accepte, să nu fie violentă cu el și mai ales să îl iubească sincer.

În jurul ei,  noi, adulții, care mai de care cu atitudini și replici mai mult sau mai puțin inspirate.

Ba o forțăm să-l iubească pe Mihai sau să împartă cu el jucăriile, ba o amenințăm voalat că dacă-l mai impinge sau lovește în curând va primi același tratament de la frate-su, ba o manipulăm cu sau fără bună știință să-l accepte și să-l iubească pe frate-su. Cumva nu am reușit să ne corelăm atitudinea, să avem o voce comună, să îi arătăm că îi acceptăm sentimentele ei de furie și că n-o iubim mai puțin pentru că ele există și nici ea nu e vreun copil rău.

Una din bunici i-a tot spus, în special în momentele Mariei de gelozie și furie, că TREBUIE să-l iubească pe Mihai, că doar e frățiorul ei.

Nu numai că n-a înțeles nimic Maria din acest TREBUIE sau mai degrabă nu a înțeles ceea ce și-a dorit bunica, ba mai mult, de câte ori o sunăm pe bunica să o întrebăm de sănătate în loc de salut îi spune repede, cu satisfacție:

-Nu-l iubesc pe Mihai, Bica! Îl lovesc!

Când spune asta, are pe fața ei zâmbetul acela al unui copil năzdrăvan care sparge bibeloul preferat al mamei doar pentru a-i atrage atenția.

După un an de crize, de piese de lego și alte jucării trântite de capul lui Mihai, de împingeri, zgârieturi și palme, momentele lor de tandrețe și dragoste aproape că au trecut neobservate. Toate episoadele de violență ne-au activat tot felul de frici: frica că va atenta la siguranța personală a lui Mihai cât voi merge eu până la baie (așa cum am făcut eu cu frate-meu), frica că vom avea doi copii care vor fi mai degrabă doi străini decât doi frați etc.

Sub imperiul fricii am reacționat uneori nepotrivit la acțiunile violente ale Mariei.  De exemplu eu am țipat de vreo câteva ori în timp ce îl vedeam pe Mihai plonjând cu capul pe parchet conștientizând că nu îl pot prinde în timp util (nu am țipat la Maria, ci am țipat de sperietură, de parcă mă eloctrocutase cineva).  Uneori ne-am concentrat pe a ne scoate pe noi din zona de frică, pe a-i explica  Mariei pe ton de ceartă că nu e bine ce a făcut și mai puțin pe a căuta cauza actului de violență. Ce declanșase, ce o enervase. Am putut găsi răspunsul doar noaptea dând filmul înapoi.

În timpul ăsta, Maria rumega zilnic toate informațiile. Rumega cu ce a venit Mihai la pachet în viața ei, care sunt reacțiile noastre, cum ne împărțim noi dragostea.

Acum vreo câteva luni i-a zis Andreei: “De ce a trebuit să apară și acest băiețel pe nume Mihai?”

M-a lăsat fără cuvinte în ziua aceea.

Visez la ziua în care să declare că viața ei nu ar fi fost la fel de frumoasă fără acest băiețel pe care îl cheamă Mihai.

Vezi continuarea aici!

Din seria poveștilor cu dragoste și rivalitate între frați citește și Frații- câtă dragoste, câtă gelozie? & Frații- câtă imitație, câtă empatie

Fotografie- Copyright D’Alex Photography