Dar eu vreau să mai arunc pietricele!

-“Ce fel de gălăgie am făcut? Am plâns, am urlat?”

Întrebările astea îmi sunt puse de năzdrăvanul meu de 4 ani în timp care mă împodobește cu panglici de toate culorile, ”ca să fii o mama elegantă”, reamintindu-ne de o frumoasă zi de octombrie, plină de aventuri.

”Mami, am găsit o panglică portocalie care să te mai deschidă la culoare, acum ești cea  mai elegantă mama!”

Am multe de povestit despre Victor, dar întâmplarea asta ne-a marcat, atât pe mine, cât și pe tatăl lui.

Tot timpul am avut impresia, atât în timpul sarcinii, cât și după ce l-am născut pe Victor, că nouă nu ni se poate întâmpla asta, că suntem răbdători și educația pe care i-o vom da lui Victor este mai presus de ceea ce vedem în jurul nostru: copii care se crizează că vor o jucărie din magazin, care nu înțeleg că trebuie să meargă acasă dupa ceva timp petrecut în parc sau într-un loc de joacă, că nu pot mânca doar dulciuri, că nu orice jucărie este a lor și altele.

Nu suntem părinți care țin la un stil de viață extrem de sănătos, mai mâncăm și de la supermarket, nu doar din grădina de la țară și mai mergem și la McDonald’s o dată la câteva luni.

Și așa am făcut: am mers, am luat un Happy Meal, am găsit o jucărie haioasă, a ciugulit Victor ceva și când să plecăm: “Dar eu vreau să mă mai joc…, dar mami, ….., dar tati …., dar vreau să luăm și etichetele astea …., dar mai vreau o jucărie….”. Am ascultat toate argumentele unul copil de 3 și 9 luni, am șters toate mesele din zona de Food dintr-un Mall în încercarea de a lua/lăsa etichete (meniuri), am folosit tot felul de tertipuri de a-l lua pe Victor de acolo, unde lumea deja se uita ca la circ.

Am plecat și am crezut că am scăpat , dar nu. Ne-am plimbat pe malul Bahluiului, ne-am amuzat, am speriat ciori, am alergat după căței, ne-am simțit bine. Când am ajuns pe podul peste râu, am aruncat pietricele, tati le căuta (erau cam greu de găsit) și Victor le arunca  în apă: una, două, …, zece,…, deja nu mai țineam evidența, dar nici nu le mai găseam. Atât i-a trebuit puiului: “Dar eu vreau să mai arunc pietricele!”.

A ținut-o așa indiferent de argumentele pe care le-am găsit pentru a-l lua de acolo și pentru a merge în stația de autobuz. Trecuse deja perioada de calm a lui, oboseala își făcea simțită prezența și era absolut necesar să mergem acasă pentru somnul de amiază. Dar nu, a început să plângă și să dea cu pumnișorii:

“Dar eu vreau să mai arunc pietricele!”

Nici un cuvânt n-a funcționat, nici o promisiune, nici o minciunică așa că l-am luat pe sus – s-a răzvrătit, a țipat, a urlat, s-a zbătut. Lumea se uita ca la urs. O doamnă mai în vârstă și foarte draguță ne-a oprit și i-a spus că îl ia acasă la ea, Victor a tăcut și, deodată, a făcut ca un monstruleț care vrea să sperie pe cei care îi trec teritoriul. Doamna și noi am rămas cu gura căscată la propriu (nu mai zic de rușinea pe care o simțeam).

Am ajuns și în stația de autobuz, nemaiputând să-l liniștesc i-am zis că-l las acolo și plec acasă doar cu tati (“Domnul șofer de autobuz nu ia copiii plângăcioși!”), dar nimic. Am urcat cu “cântec” în autobuz: unii călători s-au distrat pe seama noastră, alții ne-au judecat. Cert este că la un moment dat am auzit: „Dar eu vreau să mă calmez! Mami, spune-mi ce să fac ca să mă calmez!”. Am numărat împreună până la douăzeci, am respirat adânc, ne-am cerut iertare unii de la alții.

Din stație până acasă am recapitulat și ce-am făcut bine și ce-am făcut rău în plimbarea noastră, ne-am făcut promisiuni (Victor le-a uitat imediat  ce le-a făcut).

A fost o plimbare de pomină, de atunci suflăm și în iaurt când plecăm undeva, planificăm înainte de a pleca de acasă tot ce avem de făcut și cum trebuie să ne purtăm, ca să ne reamintim în caz că uităm. De atunci am participat la serbarea de Crăciun de la grupa Prichindeilor unde și-a spus rolul exemplar, dar și la petrecerea firmei unde lucrez și s-a descurcat admirabil, de aceea îmi spun că orice întâmplare este doar o fază și trebuie tratată ca atare, bucurându-ne în același timp de momentele frumoase.

Se va repeta întâmplarea de mai sus? Nu știu. Poate a fost doar un episod, poate nu, și independența celui mic o să-și strige drepturile și altă dată, iar pe nepusă masă. Reflectând, mi-am dat seama cât de mult a crescut. Ne-a zis că vrea să se calmeze, deci la vârsta lui deja asociază calmul cu o stare de bine, lacrimile fiind ceva firesc, dar tot nu-i place când îi curge ”apă din ochi”.

Nu avem experiență prea multă în a fi părinți, dar răbdarea și atitudinea noastră se vede în puiul de om pe care vrem să îl vedem într-o bună zi pe picioarele lui. De multe ori zâmbim și ne spunem că seamănă cu noi. Da, ne seamănă, dar e varianta noastră cea mai bună și mereu trebuie să  negociem când dorințele lui diferă mult de cele ale noastre.

Tot scriind, Victor m-a aranjat, arăt ca un brad de Crăciun, nu ca o mama elegantă, dar bucuria lui e mai importantă. Am ascultat între timp pe repede înainte și “Miaunica” de Otilia Cazimir, spusă cu mare mândrie de năzdrăvan.