O zi din viața noastră

Începe poetic. Soarele de vară pătrunde printre faldurile draperiei și anunță o frumoasă zi de iulie în București.

Nu, n-am visat azi noapte. Mihai, lipit de corpul meu, are ceva febră. Se trezește tati, îl chem cu termomentrul rectal, observă scutecul plin de materii fecale. Îmi revine în minte un moment de pe la 4 dimineața când îl simțeam cum se screme.  Facem echipă și rezolvăm operațiunea scutecul plin. Îi luam temperatura rectal- 38.5. E în a doua săptămână de tuse urâtă și muci. Sun medicul pediatru, pentru că nu și-a revenit la o săptămână de la tratament.  Îmi respinge apelul, scriu sms. Încerc să-i pun un scutec nou. NU vrea …și pace! Îl mai las puțin să se răcorească. La urma urmei de-abia eliberasem un scutec plin. Probabil va mai dura ceva până la următoarea producție.

Merg până la bucătărie. Mă întorc și îl găsesc marcând covorul cu un jet galben mirositor. Șterg, curăț, dau să-i pun scutecul. Maria face caz de necaz. El e încântat de atenție și fuge cu și mai mare viteză prin casă pentru a nu-i pune scutecul.  Îmi îndrept deodată toată energia spre conducerea ei spre ieșire. Să plece la grădiniță, să rămân doar cu el, să negociem fără spectatori. O conduc pe Maria, încui ușa. Mă întorc la Mihai care turnase și o balegă moale, de data asta pe parchet, pe care o întindea pe mâini, picioare, mobilă. Încântat de consistența moale, dădea din picioare bucuros.

Ce bine că a făcut pe parchet. M-a înțeles acum 5 minute când i-am zis că de ce măcar nu a udat și el doar parchetul.

Îl iau pe sus, îl duc direct la baie la spălat, în timp ce sună la ușă. Sună o dată, de două ori, și apoi din ce în ce mai apăsat. Mihai se agită în timp ce-l spăl. Merg cu el în brațe  să-i deschid ușa lui tati care în final și-a dat seama că are cheie și și-a deschis-o singur. Nu mai rețin ce uitase, mă aștept la un cuvânt de compasiune și scuze că m-a stresat cu soneria în timp ce eu îl spălam în baie. Îmi trântește sec un ți-am spus să nu-l lași fără scutec, acum miroase în toată casa. 

Îi dau în gând binețe, visând să iasă mai repede din casă, să îmi fac treburile . Îl șterg pe Mihai care între timp protestează pentru că se udase, nu se simțea bine etc. Mă apuc să șterg rahatul împrăștiat prin tot felul de locuri. Dar unele locuri îmi scapă. Cânt ceva cântecele inventate ad-hoc pentru a schimba starea de spirit. Scap două ore de responsabilitatea lui, răsuflu ușurată. Plecăm cu el la spital pentru un control cu frica-n sân să nu fi migrat mucii spre plămâni.

Mă încumet la un drum mai complicat pentru mine, soferiță începătoare. Merge bine.  Ajungem în siguranță. Mă stresez că nu găsesc loc de parcare. Apare tati ca un superman și parchează mașina în singurul loc liber din fața spitalului, dirijat de un parcagiu care probabil așteaptă bani pentru datul din mână nesolicitat. Nu avem, nu-i dăm. Ne înjură probabil. Ajungem cu Mihai la medic.

Răsuflu ușurată. Plâmânii sunt curați. Recapitulăm toți mucii scoși cu sonda la spital sau cu aspiratorul acasă  din ultimele trei luni, toate concertele de tuse nocturne și nu numai, toate episoadele febrile, toate medicamentele, siropurile, picăturile și picăturicile administrate.

Bilanț de final de consultație: un suflu la inimă, un dop în urechi, puțin roșu în gât și alte trimiteri pe ici colo pentru a căuta sursa mucilor interminabili.

Merg la farmacia spitalului. Stau frumos la coadă să iau noul sirop. Discuții lungi, rețete, semnături, hârțogăraie. Ajung în final la rând. Aveți siropul X? Nu, la farmaciile noastre nu există acest sirop.

Beeeep mental! De ce oare nu m-am băgat în față macar să întreb? De ce oi fi mama politeții și a bunului simț? De ce am stat atât la coadă cu riscul de a întârzia apoi la grădiniță?

De la spital, la grădiniță. Trafic la ora prânzului. Îmi trec prin minte din nou toate siropurile, siropelele. Nu văd semaforul. Pun o frână în ultimul moment. E la fix.

Ajung în final la grădiniță, mai devreme. Răsuflu 10 minute. O preiau pe Maria, care cică ar fi fost un pic absentă azi. Mă întreb de ce, ce o supără, la ce se gândește?

Ajungem acasă, începem să ne jucăm. Cu lego, cu plastilină, cu orice reușesc să o atrag pe Maria dornică să îl trezească pe Mihai. Mihai nu a mâncat nimic toată ziua. Îi ies caninii. Măcar să doarmă și să se odihnească.

Maria are diaree, stăm (ea pe oliță, eu în fața ei) 10 minute în care discutăm circuitul rahaților în natură, filosofia și de ce-urile legate de eliminările naturale ale corpului uman.

Terminăm. Vrea apă. Mă duc după apă. Intră în viteză în camera în care doarme el și începe să-l strige cu urlete, să se trezească. Mihai se trezește speriat și începe să plângă. Ea râde de entuziasm că l-a trezit. Eu îmi scosesem o roșie să mănânc de prânz la ora 4 p.m. cât am fost după apa ei.

Mă apucă turbarea că l-a trezit. Deși am rugat-o să n-o facă. Îi explicasem că se simte rău și are nevoie de somn. Îmi vine să urlu și să plâng. Ba chiar urlu nițel cu voce plângătoare:

-De ce l-ai trezit, Maria? Acum plânge și trebuie să stau cu el. Tu știi că eu nu am reușit să mănânc de dimineață? Mi-e foooooame!  Din cauza ta nu mai pot să mănânc!

– Plângi? Îți vine să plângi? Mă întreabă Maria cu voce de parcă ar vrea să râdă de plânsul meu încă neizbucnit.

Mă ambiționez să nu-i dau satisfacție. Nu plâng, dar scot fum pe nări. Mă reglez rapid și înlocuiesc fumul cu un cântec vesel pentru un trio în criză ca noi. Cu cântec înainte, îi bag o țâtă-n gură. Măcar hidratat să fie.

Maria începe cu crize de gelozie că vrea ea la mami în brațe. Turbarea stă să mă prindă din nou. I-am explicat de atâtea ori că dacă Mihai doarme are exclusivitate pe brațele mele deci ar fi interesul ei să îl lase să doarmă. Dar nu! Ea parcă vrea situația imposibilă. El să urle, să aibă nevoie de brațe, iar eu să-l las pe el și s-o iau pe ea.

Mi se dă el jos din brațe. Îi observ din nou scutecul plin care dă pe afară.

O iau în brațe. Se calmează.

Dau să-i schimb scutecul. Nu am destule șervețele. Mă ajută bucuroasă aducându-mi pachetul din baie.

Ne jucăm în tihnă. Construim frumos. Încercăm să-l integrăm și pe Mihai în jocul nostru. El este însă într-o etapă din viață de de-construcție, așa că are o plăcere să strice tot ce construiește Maria. De nervi, Maria toarnă o nouă bucurie pe covor.

Turbez. O iau și o bag în cadă. O zi de câcat, la propriu, mă gândesc, în timp ce curăț ce e de curățat.

Între timp, o nouă tranșă la Mihai mă așteaptă să o primesc cu toate simțurile sau cu ce a mai rămas din ele.

Nu vrea nici unul de mâncare. Zici că sunt în greva foamei. Cedez și le servesc pe tavă câteva episoade din Bobiță și Buburuză. Timp în care merg să mânânc 3 roșii cu o bucată de brânză. Fac drumuri înspre ei să văd că nu-și scot ochii, cu gura plină de brânză. Nici nu mă văd. Se uită prin mine. Termin festinul, închid TV-ul, se lasă cu proteste.

Ne jucăm.

Împingeri gratuite, plânsete, turbare.

Vine tati. Îi spun Mariei că vreau să mergem la Ikea să cumpărăm o cutie mare să punem piesele de lego pentru că m-am săturat să calc pe ele. Mă gândesc cum o vom alege amândouă și cum se va simți implicată și dornică apoi să strângă piesele în ea.

Ieșim afară. Pe scările din fața blocului se uită  bucuroasă la tati și la Mihai. Îi strigă cu drag și bucurie și în timp ce se uită la ei alunecă și cade chiar lângă mine cu fața pe treptele de la intrarea în bloc. De sus, câteva trepte bune. Direct în nas. În timp ce ea urlă la mine în brațe căutând consolare, tati e acostat de un vecin de pe stradă care îi explică că în tomberonul public din fața casei lui cineva din blocul nostru pune saci de gunoi cu scutece murdare. E convins că e de la noi din bloc, unde sunt 4 bebeluși, dar nu știe cine, așa că îl roagă pe el să transmită Asociației acest mesaj. Toată discuția se desfășoară în timp ce Maria urlă în brațele mele lângă ei și încă nu-mi dau seama dacă nu i s-a rupt nasul.

O pun în mașină, sperând că se liniștește. Îi ofer puțină apă pe care o varsă, din greșeală, pe ea. Îi zic că e ok, e vară, e cald, se vor usca. Începe o criză de furie și niște urlete de nedescris:

– Vreau haine de schimb?

– Vrei să mergem acasă?

-Nu! Vreau haine de schimb!

– Puiule, hai să mergem acasă!

-Nuuuuuuuuuuuuuuuu!

-Ești bine dacă rămâi aici singură în mașină cât merg să aduc haine de schimb?

-Da!!

Urc 3 etaje cu viteza luminii și le cobor cu viteza sunetului.

Ajung la mașină cu inima la gură. Mă-ntâlnesc cu un vecin parcat aiurea în spatele meu. Face o glumă legată de șoferia și parcările mele. Îi răspund în 2 peri, de genul parcarea e ultima mea grijă acum. O dezbrac. Îi mai dau niște apă, niște biscuiți. Pornim la drum. Prima oară singură pe ruta aceea.

Ajung cu bine. Parchez prost. Ea doarme dusă în scaun. Aștept jumătate de oră.

Se trezește plângând cu fața și părul pline de transpirație. O șterg, o îmbrac, îi dau apă, vrea doar în brațe.

Îi povestesc despre cutia cea mare și frumoasă pe care am venit s-o luăm și cum vom aranja noi piesele de lego frumos în ea, astfel încât să fie ordine. Ba chiar mă ia gura pe dinainte și îi povestesc ce bucuros va fi tati când va vedea piesele de lego aranjate frumos în cutie. Speculez dorința ei de a fi noi fericiți.

Zic că l-am prins pe Cel de sus de-un picior când îmi zice că vrea la baie și nu mă fericește cu ceva treburi făcute la mine în brațe. Cu această problemă rezolvată continuăm periplul în brațe. Luăm cutia. Dau să bag și un cântecel pentru a schimba atmosfera.

Cu nasul roșu de la căzătură începe să țipe la mine:

– Nuuuu! Nu cântaaaa!

– Ok, nu mai cânt! Uite, hai să îți explic ce e pe aici prin magazin. Cutii, perdele, perne, becuri, lustre etc…Ajungem la casă. Trebuie să părăsim căruțul. Ea vrea în continuare în brațe. Cu cele 5 mâini ale mele plătesc, car cutia, o car pe Maria. Mă simt uimită de câtă putere am să le car pe amândouă. Mai ales că luasem cea mai mare cutie de plastic din magazin. Ajung întreagă cu ele la mașină, după ce am învățat-o pe Maria tehnici de prindere ca un clește de corpul meu pentru a nu se mai prelinge pe picioare.

Pornim. Își scapă biscuiții pe jos la primul viraj. Începe să urle din senin că ea vrea biscuițiiiiiiiiii!

Din spate vin mașini peste mașini. Îi explic că nu pot să i-i dau. Ea urlă în continuare, mai tare și mai tare.

Urlu și eu deodată:

– NU POT SĂ ȚI-I DAU PENTRU CĂ CONDUC ȘI VIN MULTE MAȘINI!!!!! VREAU SĂ AJUNGEM ÎN SIGURANȚĂ!

Se liniștește. Ajungem cu bine acasă, dar cu nasul roșu. Facem planuri despre cum dăm biscuiții căzuți pe jos vrăbiuțelor din jurul blocului. Îi așteptăm bucuroase pe tati și Mihai să vină din parc cu bicicleta și să încheiem tuspatru o zi fabuloasă.

Îl iau pe Mihai pentru a pleca în casă. Tati vrea să scoată cutia și îi înverzește privire la văzul monstruoasei cutii alb- transparent. Începem o dezbatere despre rațiuni, logici și motivații ale cumpărării cutiei gigant, care mie mi se pare normală și utilă.

Renunț la dezbatere, el cu gândul că merge să o schimbe cu bonul de casă, eu cu gândul că rătăcesc bonul până ajung acasă.

Nu reușesc să-l rătăcesc.

Copiii nu vor să mânânce nimic, cu excepția unor boabe de porumb. Caut un maieu pentru Mihai, găsesc unul strâmt pe care cu greu i-l bag pe cap.

Plec cu Mihai la culcare, îl pun în poziție de alăptare și vomită tot ce a mâncat astăzi, boabele de porumb și jumătatea de baton de prune. Jumătate din pat e plin de vomă. Cer ajutor la schimbarea cearșafurilor. Îi spun lui tati că e pe pat și un cearșaf curat folosit azi noapte pentru a-l înveli puțin pe Mihai. Nu mă aude. Scot cu greu maieul cel mulat și acum plin de vomă. Cât îl spăl pe Mihai caută cearșaf prin toate dulapurile. Nu găsește. Îi dau unul din raftul cu haine de călcat. Încercăm să-l punem pe pat. Maria trage de el să-l dea jos. Îi spun apăsat să nu mai tragă de el pentru că suntem toți nervoși și obosiți. Trage de el și râde isteric. Mă pun între ea și pat ca la fotbal, dându-i timp lui tati să așeze singur cearșaful. Reușim!

Între timp, tati găsește și cearșaful de care îi povestisem pe când nu mă auzea și se apucă să îl facă pachet. Îi spun că nu e nevoie, că oricum îl mai folosesc și în seara asta. Se ambiționează cu împachetatul. Nu-i iese.

Începe criza de furie cu titlul vreau să dorm cu mami. Se urcă lângă mine și începe să-mi urle fix în ureche, din toți cei 200 de plămâni ai săi. Tati aruncă cearșaful care pur și simplu nu se lăsa împachetat.

Urlu la ea să nu mai urle, că nu mai suport. Îmi vine să bocesc de nervi. Îl iau pe Mihai și plec în altă cameră.

Tati intră pe modul calm. O pregătește de culcare, vorbesc despre povești.

– Vreau să citim o poveste!

– O să  îți spun o poveste. Nu citim pentru că o spun pe întuneric!

– Vreau să citim o poveste!

– Nu o citim, o spun!

– Ba eu vreau să citim!

… și tot așa

-Maria, înțelege că îți spun o poveste, nu citim. Nu fi și tu căpoasă ca mamă-ta!

Super! Gândesc din camera cealaltă. Etichetări, comparații etc.

Se bagă la culcare.

3,  …2,….1…..și

– Vreau apăăăăă!

Tati oftează cu un oftat cât marele zid chinezesc și pleacă după apă.

Mihai suge lipit de mine, cu corpul cald de la febră.

După 20 de minute, dorm amândoi și povestim despre ce zi nasoală a fost.

Eu mă gândesc că suntem sănătoși și că e o zi mult mai frumoasă decât a multor altor oameni.

El mă întreabă ce a fost în mintea mea de am cumpărat cutia aia dublă față de ce aveam nevoie. Și că vrea și el un argument rațional, nu încăpățânare. Să îi explic și lui de ce vreau cutia aia.

Nu-i mai zic că în momentul ăsta o vreau pur și simplu pentru că am cărat-o câteva minute bune, având-o pe Maria cu nasul julit în brațe.

Îmi povestește apoi cum un posesor de BMW era să accidenteze un biciclist chiar lângă el pe trecerea de pietoni și cum tot felul de copii l-au împins pe Mihai în parc și l-au lovit în mod gratuit. Și așteaptă miezul nopții pentru a se termina ziua asta.

Dar totuși, ce-a fost în mintea mea cu cutia aia?

Am scris rezumatul zilei de azi pentru a-l i printa și-l voi da cadou copiilor împreună cu un prezervativ atunci când va veni momentul potrivit. Sexul protejat te ferește de astfel de episoade și dacă trebuie să apară e bine ca ele să fie la o vârstă la care să conștientizeze ce li se întâmplă.

P.S. În timp ce puneam punct, s-a auzit un buffff! Mihai a căzut în cap de pe pat prin somn.

Fotografie- Spaima- tablou din expoziția Mother and Son a artistei   Florentina Voichi

Citește și Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete