Lars, ursulețul polar- despre prietenie și teamă

L-am descoperit pe ursulețul Lars toamna trecută la târgul de carte și în scurt timp a devenit preferatul lui Mihai. Atât de mult i-a plăcut, încât nici nu știu cu ce i-a murdărit paginile, așa încât aseară m-am chinuit să le dezlipesc una câte una.

Voiam să îi citesc o nouă apariție cu Lars, o carte nouă, însă imediat ce a văzut-o și-a amintit de prima carte, ascunsă de mine în lada de la pat după nenumărate citiri. Și nu m-a lăsat până n-am găsit-o.

– Vreau cu Lars și tati, vreau cu Lars și tati, spunea neîntrerupt.

Tati era la protest, programul de seară, iar noi acasă îi simțeam lipsa. Maria m-a întrebat dacă tati va merge la protest pentru totdeauna, cu un glas îngrijorat de parcă ar fi vrut să întrebe cine mai e și protestul ăsta de stă tati mai mult cu el și mai deloc cu noi.

Iar Mihai a preferat să își consume dorul de tati cu povestea cu Lars.

Unde pleci tu, Lars?, poveste scrisă și ilustrată de Hans de Beer a fost publicată pentru prima dată în Elveția în 1987, iar în România în 2016 de Editura Corint Junior.

Este povestea duioasă a ursulețului Lars care mergea împreună cu tatăl său la prima sa vânătoare, învățând să facă tot felul de lucruri: să se țină după urme, să înoate, să se scufunde, să asculte, să pescuiască, să își facă o grămadă de zăpadă pentru a se proteja de vânt atunci când doarme. Însă bucata de gheață pe care se afla Lars s-a desprins în timpul somnului de cea a tatălui și ursulețul s-a trezit singur în mijlocul mării, plutind spre o lume necunoscută.

Lars ajunge pe o plajă fierbinte și aurie unde întâlnește un hipopotam care îl ajută să descopere noua lume atât de contrastantă cu cea din care provenea el. Pentru a-și găsi drumul spre casă și spre tatăl său, Lars își face prieteni care îi arată calea sau îl conduc către ea: vulturul Marcus sau balena Samson. Între timp, în junglă descoperă frumusețea copacilor, a munților, a plajei, a animalelor cu ochii unui nou născut în lumea cea nouă. Este emoționantă cartea prin prietenia atât de naturală între animale din lumi diferite, prin solidaritatea și inocența care trece dincolo de poveste. Îmi place mult cum se privesc personajele în ochi, mai ales în vremurile acestea în care noi privim mai mult în ecrane și mai puțin în ochii oamenilor.

S-a potrivit foarte bine să o citim în perioada protestelor, gândindu-mă la ochii care se privesc drept în piață și la solidaritatea între oamenii aceia necunoscuți, de toate vârstele, uniți de idealuri și valori. La finalul cărții Lars își regăsește tatăl, așa cum îl regăsim și noi în fiecare seară, așa că e un fel de carte cucu-bau de pierdere și regăsire a tatălui sau a cuiva drag. O carte care mă ajută să le zic în serile acestea că tati e la protest, dar vine.

Puteți vedea ilustrațiile de carte animate și asculta povestea în engleză aici:

Lars și cățelușul husky, apărută în 1999 în Elveția și foarte recent la Editura Corint Junior în România, este al doilea volum din seria poveștilor cu Lars apărut la noi și este o poveste despre prietenie, ca și prima. Acum Lars este cel care oferă ajutor unui cățeluș husky pierdut de familia sa, ajutându-l să și-o găsească. Îmi place mult în povestea aceasta trecerea de la teamă la prietenie. Câinii husky inițial latră alergând după Lars care se apropiase de așezarea oamenilor păzită de câini, iar ursulețul speriat găsește într-o crăpătură de gheață un pui pierdut al celor care îl speriaseră. După ce îl salvează, cățelul latră și mârâie la ursuleț, Lars salvându-l și a doua oară atunci când se îndepărta pe o bucată de gheață. Îmi place mult cum îi dă o nouă șansă și cum prietenia lor se construiește dincolo de teama reciprocă.

Încetul cu încetul, ursulețul Lars se vede nevoit să își învingă câte o nouă teamă, în încercarea sa de a-l ajuta pe noul său prieten. Mai întâi îl însoțește la iglu, acolo unde fusese gonit de haita de câini, apoi pleacă cu el spre oraș unde locuiau aceștia, trecând pe lângă vânătorii înarmați. Găsește un caiac și îl împrumută cu teamă pentru a ajunge în oraș, cu gândul că aparține oamenilor și că ei sunt periculoși. Asta știe Lars din spusele părinților săi. Că oamenii sunt periculoși. Mă doare pentru că sunt și eu om. Dar așa e, unii oameni sunt periculoși pentru viața urșilor polari și asta mă întristează tare.

Vă las să descoperiți poveștile acestea duioase despre prietenie (pentru copii de 0-6 ani, cred eu), mă bucur mult că ele există, îmi aduc aminte de copilăria mea cu Fram, alt urs polar minunat. Sper ca urșii polari să devină atât de iubiți în povești de către copiii de astăzi, încât mâine în poveștile cu urși să citesc despre cum oamenii sunt cei mai buni prieteni ai lor, despre cum oamenii îi ocrotesc și nu îi vânează.

Până atunci însă, oamenii se vânează și între ei, pe principiul homo homini lupus, așa că ce pretenție să mai avem… Putem doar să educăm!

Puteți găsi cele două cărți aici și aici.