15 aprilie 2016

Ștefan, tu de ce fugi de noi?

Uneori Ștefan (4,1 ani) alege să gestioneze situațiile negative prin fugă. Se ascunde adică. Talking about oglindirea părintelui/părinților 1:1 (?)! Mai știu eu pe cineva care se retrage în cochilie când i se duc scenariile pe apa sâmbetei!

Prima dată a fugit când avea mai puțin de 3 ani! I-am spus că nu îl poate urma pe fratele lui în vizită la Horia de la 9. Și așa tare l-a supărat treaba asta, încât imediat ce am parcat, cât eu am deschis portbagajul, a fugit la Magda la 3! Își făcuse un calcul: la 9 știa că nu ajunge cu degetul, pe 3 îl putea atinge.

Și de atunci, când are o zi mai grea, alege să rezolve lucrurile prin fugă!

Sau când vrea să ajute pe cineva… Sâmbătă străbunica de la Ciurbești l-a întrebat dacă nu vrea să rămână la ea că-i tare singură. Și copilul nostru n-a zis nimic nimănui și ascuns a fost! Și dă-i căutare pe patru adulți și un frate bun cu buza tremurândă!

Și azi Matei (6,7 ani) s-a speriat îngrozitor crezând că și-a pierdut fratele! Și n-a mai fost doar cu buză, a fost și cu ochi și cu lacrimi!

Am alergat mai mulți și l-am găsit pe Ștefan-Revoluționar. L-am luat pe sus. Eu aveam o pâclă pe ochi. El l-a văzut pe Matei plângând rău și cred că pentru prima dată a realizat cu adevărat că nu e o soluție potrivită deloc treaba asta cu fuga!

Cu spatele

I-am adus în casă și dă-i plâns zguduit al unuia pe un genunchi, dă-i plâns zguduit al altuia pe un genunchi! După ce au trecut sughițurile am vorbit cu ei. Și-apoi i-am băgat într-o cadă cu spumă. Mie asta mi-ar plăcea să fac după ce m-aș speria tare și aș plânge cu gogâlți: să mă liniștesc și să mă simt în siguranță. Și iubită.