Moștenirea genetică și cea emoțională sau despre cum am învățat să spun “te iubesc”

Auzi aproape in fiecare zi, pe toate canalele media, cum trebuie sa rupi lantul comportamentelor negative care se perpetueaza peste generatii. Ti se spune sa nu-ti bati copiii, daca tu ai mai fost articulat cu cate o palma la fund, in copilarie, sa nu accepti violenta domestica doar pentru ca parintii tai au facut-o. Bataie, alcool, droguri, abandon, abuz fizic sau emotional, comportamente evident negative pe care toata lumea le blameaza. Dar ce te faci cand comportamentul perpetuat nu e asa de evident negativ? Ce te faci cand te comporti ani la randul intr-un anumit fel si iti dai seama abia cand observi la copiii tai acelasi tip de comportament ca pare anapoda, desi tie nu ti-a spus nimeni pana atunci ca ar fi ceva in neregula cu el?

Am crescut intr-o familie de patru persoane, fiind cea mai mica dintre surori. Parintii mei aveau, la momentul in care noi cresteam, doua job-uri. Asa ca plecau dimineata si veneau seara. Am crescut supravegheata de sora mea mai mare. Tata se juca cu noi atunci cand era acasa, ne ierta foarte multe prostii si nu l-am vazut nervos decat de doua, trei ori in viata. E un om foarte bland. Mama e mai iute si mai putin rabdatoare, dar a avut grija ca niciuna dintre noi sa nu duca lipsa de nimic, sa nu simta vreuna ca ar fi mai apreciata sau mai rasfatata ca cealalta. Despre ea pot sa spun ca e o femeie practica si intr-un fel, motorul si carma familiei. Bunicilor am fost invatati sa le purtam un respect politicos fara sa-i deranjam foarte mult. Cand ma uit in urma pot sa spun ca am avut o copilarie fericita si linistita.

Primul semn de intrebare l-am avut cand, plecand intr-o zi la facultate, mi-am luat o colega de acasa si am observat „ritualul de despartire” care includea pupaturi, imbratisari, „te iubesc”, „ai grija”, etc. Atunci mi-am dat seama ca eu nu am primit niciodata asta. La noi in casa eu nu am auzit niciodata „Te iubesc!”. Parintii mei nu isi manifestau/exprimau sentimentele nici fata de noi, nici unul fata de celalalt. Dar pentru ca aveam 20 de ani si asta a fost tot ceea cunoscusem nu mi s-a parut chiar anormal, ci doar diferit.

M-am casatorit cu un om care nu-si verbalizeaza nici el sentimentele si traim intr-o armonie perfecta pentru ca nu spun si nici nu astept sa mi se declare sus si tare iubirea. Am doi copii minunati pe care ii iubesc din tot sufletul si cu toata fiinta mea.

Intr-o zi, fiind in vizita la niste prieteni, cu copii de varsta copiilor mei, am vazut o mamica cum se dragalea cu baietelul ei care ii spunea „te iubesc mamiiiii”. Si atunci am avut o revelatie……M-a lovit ca trenul……Repetam greseala parintilor mei…..

Cream si eu la randul meu robotei incapabili sa-si exprime sentimentele. Mi-am dat seama ca simplul fapt de a-i iubi mai presus decat viata mea nu e suficient.

Mi-am dat seama ca pupatul, stransul in brate, alintatul, rasfatul, efortul de a le asigura tot ce e mai bun, nu e suficient. Mi-am dat seama ca daca eu nu le spun „Te iubesc” ei nu vor sti sa dea un nume furtunii ce se petrece in sufletul lor. Mi-am dat seama ca nu vreau ca ai mei copii sa vada doi oameni declarandu-si dragostea si sa li se para ceva nepotrivit, ciudat sau sa-si aleaga la randul lor un partener la fel de rece si sa transmita la randul lor copiilor aceeasi lipsa de afectiune.

Mi-am dat seama ca ai mei copii isi vor aminti de noi, parintii lor, ca fiind buni, intelepti, aprigi, iuti, corecti, incorecti, muncitori ….dar nu afectuosi si iubitori. De atunci am grija sa nu uit niciodata sa spun TE IUBESC chiar si de 10 ori pe zi.

Sursa foto: Poze despre fericire

Citește și Pui de oameni