Iggy Peck, micul arhitect

Iggy Peck, micul arhitect (publicată în 2017 la Editura Pandora Publishing, scrisă de Andrea Beaty și ilustrată de David Roberts) este o carte de care m-am îndrăgostit și eu și copiii de la prima vedere și prima citire. Are umor, are intrigă, are ilustrații haioase, are construcții ciudate, are părinți empatici și conștienți, are un toddler în fundul gol care îi amuză copios pe copii, are suferință și vindecare, are acțiune colectivă și are pisici. Rețeta perfectă pentru o carte de succes care se citește în vreo 5 minute, dar de la care putem construi la nesfârșit.

Este povestea unui băiețel care încă de la o vârstă foarte fragedă își descoperă pasiunea sa pentru construcții de toate felurile. Prima sa operă este un turn înalt până la nori din scutece (chiar și folosite) și lipici. Urmează Sfinxul din bulgări de pământ, biserici și capele din mere și pere, temple modelate din lut sau Arcul Saint Louis din plăcintă cu cocos și clătite. Părinții îi acceptă bucuroși creativitatea, însă la școală micul Iggy devine elevul domnișoarei Lila Greer care interzice fără drept de apel orice subiect ce ține de arhitectură:

– Nu vreau s-aud de clădiri în clasa mea!

Duritatea domnișoarei Greer e explicată foarte frumos în carte, aceasta având o traumă în copilărie, când la 7 ani micuța Lila s-a rătăcit de grupul său la etajul 97 al unei clădiri foarte înalte și a fost găsită abia după două zile cu o trupă de circ din Franța. Încă nevindecată de această traumă, micuța Lila devenită adult nu cedează niciunei rugăminți de a discuta despre clădiri la școală, iar când micul Iggy Peck construia castele de cretă pe ascuns, domnișoara îl soma să îl dărâme imediat.

Povestea este atât de simplă și frumos construită încât ne face să empatizăm în același timp cu micul Iggy, dar și cu învățătoarea aparent dură, de fapt cu copilul ei interior aflat în suferință.

Pagina cu micul Iggy, cu inima sfărâmată, capul plecat și pentru care școala părea un chin are patru rânduri scurte de text și un băiețel mic în bancă și mult alb. Foarte mult alb și gol unde văd cu ochii deschiși toți copiii din școlile în care se frâng vise, în care educația înseamnă doar programă școlară, fără suflet, fără pasiune, ba poate cu pedepse, buline, țipete, amenințări.

E pagina aceea pe care o poți citi cu copilul tău și cu care poți vorbi despre care a fost suferința lui la școală și să îl ajuți să o depășească.

Deznodământul poveștii și rezolvarea dramelor celor două personaje principale din poveste are loc în săptămâna altfel, cum e în scripte la noi, în ziua în care domnișoara Greer pleacă împreună cu copiii într-o excursie pe o insulă, iar podețul de lemn pe care ajunseseră acolo este distrus, copiii și doamna învățătoare rămânând prizonieri ai insulei. Doamna leșină după ce țipă, probabil pentru că aceasta era una din temerile sale din copilărie, iar micul Iggy născocește un plan de refacere a podului folosind toate materialele pe care le au la dispoziție, inclusiv pantoful învățătoarei. Îmi place mult această ilustrație de final cu copii foarte diferiți, dar dornici să lucreze împreună, cu ochii lor luminoși și plini de entuziasm. Toată pagina vorbește despre împreună, despre cooperare, despre creativitatea copiilor, despre ajutor, despre a găsi soluții, despre ce înseamnă educația dincolo de programa școlară.

Când se trezește, doamna Greer își găsește elevii dincolo de podul cel inovator, iar pe Iggy Peck așteptând-o cu mâna întinsă să treacă podul. Trecerea podului de către doamna Greer are conotații foarte puternice: nu numai că echivalează cu depășirea fricilor și traumelor din copilărie, ci, mai mult decât atât, le transmite copiilor câtă încredere are în munca, inteligența și creativitatea lor.

Minunat mesajul din finalul poveștii când doamna Greer a înțeles:

În clasa a doua totul e permis,

și cu-atât mai mult să-ți construiești un vis.

Școala Altfel devine tradiție în clasa doamnei Greer, unde în fiecare săptămână copiii merg din nou în excursie la insula cu podul buclucaș, iar Iggy Peck le povestește ca un profesor despre clădiri din întreaga lume, mai noi sau mai vechi. E un mesaj extrem de puternic, acela de a transmite că oricine poate fi profesor într-o clasă, că învățăm mereu de la ceilalți, că pasiunea trebuie valorificată, că trebuie să încurajăm copiii să își urmeze visele și că schimbarea e posibilă, atunci când devenim conștienți de rănile noastre și le vindecăm. Doamna Greer este în finalul poveștii un adult vindecat și o învățătoare deschisă, care ascultă la fel de mult precum vorbește, așa cum ar fi frumos să fie toate cadrele didactice.

Puteți vedea întreaga carte citită în engleză aici:

Am găsit cartea aceasta la târgul de carte de la final de mai și am dus-o imediat după la grădinița Explore 100 unde le-am citit-o copiilor. Nu numai că le-a plăcut foarte tare, dar m-au uimit apoi cu construcțiile lor din materiale alese la întâmplare și poveștile create în jurul construcțiilor lor. Fiecare a devenit un mic arhitect sau o mică arhitectă și au construit tot felul de minuni. Vă las aici câteva fotografii.

Spuneam la început că e o carte simplă care se citește în vreo 6 minute, dar de la care putem construi la nesfârșit.

Pornind de la această carte, la școală, sau chiar și la grădinită într-un mod mai simplu,  putem discuta apoi despre clădiri celebre din lumea întreagă, despre cum, când, din ce materiale, de cine au fost proiectate și construite. Cât a durat construcția, în ce condiții se construiau clădiri/ poduri etc în diferite epoci. La școală, fiecare copil poate lua rolul lui Iggy, poate studia o construcție care îi place din tot felul de perspective și o poate prezenta apoi colegilor, prezentarea putând fi urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri. Sau copiii pot lucra în grupuri să proiecteze și să construiască o clădire/ un pod etc din diverse materiale.

Cu un text minimalist și niște ilustrații foarte expresive și deosebite, Iggy Peck, micul arhitect, este o carte care merită pe deplin un loc în biblioteca voastră.

Citește și Pierre, detectiv în labirint