Faptele fantastice ale unui băiețel de 4 ani

Băiețelul meu de 4 ani și 5 luni nu se culcă în nicio seară dacă nu am citit o poveste. Nu concepe să doarmă fără o poveste. Dacă îi spun că e prea târziu, sunt prea obosită, închid becul, el îl deschide și nu renunță până când citim o poveste. E adevărat că nici eu nu mă las mult rugată. Oricât ar fi de târziu și oricât aș fi de obosită, nimic nu poate să mă bucure mai mult decât dorința lui de a citi o poveste.

Același băiețel se trezea de dimineață cu o oră mai devreme de pregătirea pentru grădiniță pentru a citi o oră povești înainte de a merge la grădiniță.

Mihai este un copil care se mișcă mereu. Face sărituri din orice poziție, face tumbe ori de câte ori poate, aleargă, se învârte, Se cațără pe orice pentru a testa o săritură nouă, merge kilometri pe bicicletă aproape zilnic.

Nu numai că nu pare genul de copil care stă nemișcat două ore să citim povești (am avut astfel de ritualuri în zilele petrecute acasă împreună), dar pentru că nu are limbajul foarte bine dezvoltat (încă stâlcește cuvinte), nu pare genul de copil care compune povești.

A început să compună povești scurte de la vreo 3 ani și jumătate.

Povestesc aici nu pentru a mă lăuda cu ce băiat nemaipomenit e, ci pentru că uitându-mă în urmă știu de ce se întâmplă asta.

Pentru că i-am citit încă de la naștere.

Pentru că are o soră mai mare căreia îi citeam și el s-a lipit de lecturile surorii.

Pentru că asociază cititul/ cărțile cu iubirea/ conectarea, cu timpul nostru împreună.

Pentru că i-am citit cu intonație și cu emoție, și deși stâlcește cuvinte, îl surprind uneori recitând fragmente din povești cu intonația mea.

Pentru că i-am citit cu pasiune și bucurie. Și asta simte el de câte ori pune mâna pe o carte.

Pentru că își imită sora în orice face. Și pentru că ea a compus povești, a compus și el.

Sora lui mai mare, profesoara lui de povești, spune unele mai complexe și le spune cu toată seriozitatea actului creator :). El spune unele scurte și ciudate. De pildă, aseară ne-a spus o poveste despre mâzgă. La care am râs. Iar ea a stat serioasă pentru că așa e ea atunci când el primește mai multă atenție. El însă avea nevoie de validarea ei, de râsul și aprecierea ei. Așa că pentru a o cuceri, aseară, după povestea cu mâzga, a strigat-o:

-Maria, hai să îți spun o poveste.
Ea se face ca pleacă dezinteresată.
-A fost odată ca niciodată o fetiță pe care o chema Maria, continuă el de parcă nu ar fi observat indiferența ei.
Ea se întoarce și se preface că se uita prin bibliotecă. Zâmbetul ei e până la urechi.
-Ea locuia într-o grădină și avea o pisică.
Ea deja rânjește.
-Pe pisică o chema tot Maria, continuă el. Și deodată a venit un dragon să le mănânce pe Maria și pe Maria. Însă pisica Maria a salvat-o pe Maria. Pisica Maria a mâncat dragonul. Și Maria nu a mai fost mâncată. Sfârșit.

Sunt câteva rânduri de poveste, din care eu am observat câteva lucruri:

– el știe să o captiveze (ea avea nevoie de o poveste despre ea, ea încă suferă de sindromul buricul pământului care se activează ori de câte ori el devine centrul atenției, dacă povestea nu ar fi fost despre ea, s-ar fi apucat să cânte, să țipe, să facă orice gălăgie pentru a muta atenția de la el la ea; de data asta a ascultat-o ținându-și răsuflarea).

-el o cunoaște foarte bine: visul ei cel mai mare e să aibă o casă cu grădină și o pisică; și un câine; și orice altă vietate.

– el îi urmărește reacțiile; deși ea nu a scos niciun cuvânt în timp ce el îi compunea povestea, el se uita la ea zâmbind, urmărindu-i orice reacție de pe chipul ei.

– el cântă ca la o chitară pe corzile sufletului ei; pe pisică nu o cheamă întâmplător Maria. El știe că ori de câte ori îi pronunță numele, inima ei dansează. Îl ascultam spunând Marie dupa Marie și mă gândeam la Josette din poveștile lui Eugen Ionesco.

-probabil el nu s-a gândit atât de departe, însă eu am simțit că dragonul din povestea lui e frica Mariei de a-și pierde poziția ei privilegiată în sufletul meu, iar rezolvarea găsită de el i-a plăcut tare mult Mariei.

Astă seară eram doar noi doi și după ce i-am citit povestea de seară a vrut să îmi spună și el o poveste. De data asta a făcut o poveste despre un băiețel pe nume Mihai care locuia în București împreună cu familia sa și se lupta cu niște nesuferiți hoți conduși de un politician celebru al zilelor noastre. Voia să îl văd pe el: că e curajos, că e erou, că se luptă.

Mihai făcea  cu familia lui tot felul de lucruri fantastice, spune el în poveste. Chema poliția și când făcea caca o chema pe ……………….

MAMA! 🙂

Și cam așa s-a terminat această mini poveste în hohotele mele de râs. Am înțeles din ea că e supereroul meu, dar că încă nu e pregătit să nu o mai strige pe mama când face caca, deși se descurcă foarte bine și singur. Este însă un moment al zilei ce trebuie consemnat de șefa supremă a acestei activități.