David și animalele colorate IV- Elefantul albastru

Prima parte din povestea cu David și animalele colorate  o găsiți aici 

Partea a doua- aici–  David și cangurul fericit

Partea a treia –aici 

David și animalele Colorate – Partea a patra – Elefantul albastru

Din ziua aceea, David a început să picteze cu și mai multe culori. Culorii vii, uneori vesele, alteori melancolice, uneori tulburi ca marea, alteori entuziasmate ca un clopoțel de Anul Nou. Mereu desenele lui spuneau ceva despre emoții. Și de unde era copilul ascuns prin ultimele rânduri care uneori desena pe furiș, David a ajuns să facă chiar o expoziție în școală cu picturile sale. Povestea așa de frumos despre ele, încât doamna învățătoare s-a gândit că ar fi util și altor copii să privească și să înțeleagă modul în care David își exprimă emoțiile și sentimentele.

Expoziția a fost un succes. Copiii veneau în pauze și îl întrebau pe David de ce șoarecele era verde, de ce era visător, de ce leii erau roșii și ajungeau să se gândească la propriile emoții. Așa că în curând și alți copii au găsit în artă o formă de expresie a emoțiilor proprii.

Ana a început să nu mai cânte la pian doar opere ale compozitorilor cunoscuți, ci a compus propria sa arie muzicală care vorbea despre dorul ei de mamă. Mama sa plecase în Spania să muncească de câteva luni. Ana a compus versuri pentru a-i spune mamei cât o iubește, a rugat-o pe Elena de la cor să le cânte, acompaniată de ea la pian, a înregistrat cântecul și l-a trimis mamei în Spania.  

Ioana a început să facă personaje fantastice de pe diverse planete sau roboți din sticlele de bere ale tatălui său. Apoi a scris o mică scenetă de teatru și a jucat-o cu păpușile cele noi într-o zi de weekend pentru familia sa. Voia să-i transmită tatălui că atunci când vine acasă seara și își ia o bere din frigider și caută telecomanda, ar prefera să construiască împreună niște roboți. Și că atunci când nu fac ceva împreună ea se simte singură.

Teodor și-a făcut și el propriile animale colorate după modelul celor pictate de David, însă le-a cusut din materiale frumoase, le-a umplut cu vată, le-a croit ca un adevărat croitor astfel încât să arate exact ca cele din desenele lui David. Cu jucăriile noi create, copiii au înființat la clasa lor Clubul de teatru de păpuși și au compus fiecare piese mici de teatru care să vorbească despre emoțiile lor. Cele mai populare, erau bineînțeles scenele cu leii cei roșii și emoționați.

Într-o bună zi, unul din colegii lui David l-a îmbrâncit foarte tare. David s-a supărat, nu i-a înțeles gestul și i-a spus furios:

• Hei! Nu îmi place să mă îmbrâncești! Te rog să nu mai faci asta.
• Așa! Nu-ți place! Și ce-mi pasă mie?! Dacă nu-ți place pictează un tablou! Sigur apoi te vei calma, îi răspunse colegul cu un glas malițios.

David era foarte furios. Mai ales că se simțise și ironizat. Tablourile sale erau parte din sufletul său. Un suflet acum deschis întregii clase. Se hotărî să nu îi dea importanță.

Însă episodul acelei dimineți s-a repetat. Colegul său l-a îmbrâncit și zilele următoare. Îmbrâncelile și cuvintele grele se petreceau mereu dimineața, imediat ce David se despărțea îmbrățișându-se de părinții săi. Cum și ei mergeau la servici zi de zi își făcuseră o rutină din a merge toți trei împreună în fiecare dimineață până la poarta  școlii.

Colegul său, însă, stătea peste drum de școală și venea mereu neînsoțit. Se uita de peste drum mereu la îmbrățișările în trei ale lui David și părinților lui și o emoție puternică îi cuprindea corpul. Nu știa ce fel de emoție e aceea, știa doar că simțea nevoia să-l împingă pe David imediat ce ajungea la școală.

Într-o zi, David își observă colegul în timp ce îl privea pe furiș când își îmbrățișa părinții de rămas bun. Ajunse în clasă, își primi îmbrânceala zilnică și nu îi mai zise nimic. Era bucuros că avea chiar atunci ora de desen. Așa că se apucă să picteze un elefant mare și albastru, pe un fundal colorat, cu multe emoții.

La finalul orei, merse la banca colegului său care îl tot îmbrâncea și îi spuse:

• Uite, un cadou pentru tine!
• Și ce să fac eu cu acest cadou? Oricum e o ciudățenii. Știm cu toții că elefanții nu sunt albaștri.
• Este un elefant special! spuse David.
• Și în ce fel e atât de special?
• Păi este mare, înalt, puternic, ca toți elefanții, dar pe dinăuntrul lui e plin de emoții. Are atât de multe emoții care s-au amestecat între ele încât pielea sa s-a albăstrit. Și în curând dacă nu face ceva, pielea sa chiar se va înnegri.
• Și ce se întâmplă atunci când se înnegrește? întrebă colegul său.
• Păi merge prin savană și caută animale mai mici pe care să le împingă sau să le lovească cu trompa sa puternică!
• Așa! Să le lovească!
• Da, numai că el rămâne tot negru de furie și în curând va rămâne și fără nici un prieten. Animalele din savana sunt speriate de un elefant negru. Le place de prietenul lor, dar atunci când e verde, roșu, galben sau lila. Negrul îi cam sperie. Nici măcar nu îi văd ochii. Așa că se ascund toți să nu-i iasă în cale.
• Am înțeles! îi spuse colegul întristat. Și se mai poate transforma elefantul în culori vesele? întrebă îngrijorat.
• Sigur!
• Cum?
• Păi elefantul nostru are tot felul de tehnici. De exemplu uneori cântă câte un cântec vesel, alteori dansează pe o melodie foarte ritmată, alteori se gândește la cea mai frumoasă amintire din copilăria sa, sau uneori merge la lacul cel mai apropiat și face spectacole haioase cu apă țâșnind din trompă. Și uneori merge la cel mai bun prieten sau la părinții săi să ceară o îmbrățișare. Elefantul și-a dat seama că niciodată două ființe nu au nevoie de același număr de îmbrățisări. Unii au nevoie de mai multe, alții de mai puține. Și cel care are nevoie de mai multe, trebuie să le ceară, pentru că celălalt nu are de unde să știe care e numărul lui de îmbrățișări necesare. Așa că elefantul a învățat să ceară îmbrățișări în plus. Și ori de câte ori le primea, pielea sa se făcea deodată roșie ca o căpșună foarte coaptă.
• Îți mulțumesc pentru cadou. Îl voi pune în camera mea. Pictezi chiar foarte frumos!

David era extrem de fericit cu acest compliment. Se gândea că parcă niciodată nu se simțise la fel de bine când cineva i-a spus că pictează frumos. Deși auzise asta de multe ori. Și își dădu seama că aceleași cuvinte rostite de oameni diferiți, sau poate chiar de aceiași oameni în momente diferite, pot cântări atât de diferit în sufletul său. 

Din ziua aceea, David nu a mai fost îmbrâncit de colegul său, care venea mereu în pauze să îl întrebe de picturile sale. Când se vedeau dimineața, cei doi colegi dădeau noroc cum văzuseră ei că fac adulții.