Crocodilul vegetarian, țestoasa liniștită și leul îndrăgostit

Tac când nu pot face altceva. Urâtă sinuzită care mă ține la pat. Și ca să nu-mi mai las gândurile invadate de foc, scriu pentru copii.

Prima parte din povestea cu David și animalele colorate  o găsiți aici 

Partea a doua- aici–  David și cangurul fericit

Și am continuat cu o a treia parte. Despre emoțiile micului școlar.

Crocodilul vegetarian, țestoasa liniștită și leul îndrăgostit 

O perioadă lungă David a pictat multe animale verzi. Fiecare avea o poveste. Fiecare transmitea o emoție.

De exemplu, într-o seară, după ce a văzut un documentar la televizor cu un crocodil care a încercat să mănânce o antilopă, David a fost foarte impresionat și s-a gândit să picteze un crocodil pașnic, care mânca numai iarbă și alge. L-a numit crocodilul vegetarian. În mintea lui se gândea că acel crocodil sigur nu a vrut să facă rău nimănui, ci a avut o reacție spontană de foame. Învățase la școală de lanțul trofic și că unele animale le mănâncă pe altele pentru că pur și simplu aceea e hrana lor. Știa de exemplu că puii de crocodil se hrănesc cu raci, melci,  insecte, mormoloci, pești mici sau scoici, iar că pe măsură ce cresc ajung să mănânce pești mai mari, reptile mai mici decât ei sau alte mamifere precum maimuțe, zebre sau orice animal le invadează teritoriul. Însă David visa ca animalele să fie prietene și toate să mănânce doar iarbă. Așa că măcar un crocodil din lumea asta, fie el și desenat, avea să fie vegetarian.

În altă zi, David era atât de obosit pentru că mereu trebuia să alerge: să se îmbrace repede, să coboare cele 5 etaje în viteză, să meargă în pas grăbit până la stația de tramvai, să prindă tramvaiul, apoi metroul, să nu întârzie la școală încât simțea că viața lui e ca o fugă. O fugă continuă care nu producea decât oboseală și o stare neplăcută de agitație. Cu gândul la puțină tihnă, David pictă o țestoasă verde, calmă, cu mult timp, niciodată în întârziere, fără stații de metrou și de tramvai, care avea suficient timp să simtă gustul mâncării pe care o mânca și care se deplasa cu viteza potrivită. Acea viteză care nu îți ridică sufletul în gură și nu te face să gâfâi. Țestoasa liniștită era noul tablou al lui David. Așa că din ziua următoare, după ce părinții i-au înțeles mesajul, nu l-au mai grăbit pe David deloc. Și, surpriză, ajungeau tot la timp, chiar și fără să se grăbească. Doar că erau zâmbitori și liniștiți ca țestoasa lui.

Însă într-o bună zi, David a desenat ceva nou. Un leu roșu. Puțin speriat. Puțin timid. Puțin gânditor. Puțin emoționat. Era însă o emoție nouă. Sau mai degrabă un amestec de emoții. David simțea furnicături pe mâini, pe picioare, dar mai ales în stomac. Sau mai degrabă simțea în stomac un stol de fluturi care dădeau din aripi dar nu aveau încotro să iasă. Și se tot învârteau pe acolo, făcând zarvă.

La culcare, mama îi observă leul cel roșu și fu foarte surprinsă că nu era un leu verde. Nu știa ce fel de emoții pot fi atât de puternice încât David să treacă de la animale aproape complet verzi la animale roșii.

A doua zi, David a desenat alt leu roșu. Poate la fel de speriat, poate la fel de emoționat, dar cu o coamă cu șuvițe galbene ca soarele.

• S-a întâmplat ceva despre ce ai vrea să vorbim dragul meu? îi spuse mama în timp ce îi admira cei doi lei roșii așezați unul lângă celălalt.
• Nu știu nici eu!
• Observ că nu mai desenezi animale verzi. Sunt curioasă cum de ai făcut acești lei expresivi și roșii.
• Pur și simplu! Așa mi-a venit! spuse David afundat în gânduri. Sunt niște lei cu emoții ciudate. Nu știu cum să le denumesc.
• Și cum mai este la școală? Te înțelegi bine cu colegii tăi.
• Da! Chiar avem o colegă nouă.
• Interesant! Cum de a venit în clasa voastră?
• S-a mutat cu părinții dintr-un alt oraș.
• Și cum e colega cea nouă?
• Păi, e ….Așa! Specială! Are clame roșii în păr, în formă de căpșuni sau cireșe. Și joacă X și O. Versiunea complicată.
• Jocul tău preferat pe hârtie! Minunat! Și ai jucat și tu cu ea?
• Nu!
• Păi de ce?
• Mi-a fost teamă!
• De ce?
• Păi e mai bună decât toți colegii cu care a jucat până acum și nu aș vrea să pierd și eu.
• Păi n-am zis noi că atunci când ne jucăm nimeni nu pierde? Ci toți câștigăm bucuria jocului?
• Offf, nu înțelegi!
• Ajută-mă să înțeleg, te rog!
• La școală nu sunt aceleași reguli ca la noi acasă.
• Înțeleg!
• Și de ce ți-e teamă că vei pierde?
• E mai complicat. Dacă pierd, unii copii vor râde că am fost învins de o fată. Dacă câștig, unii copii vor râde de ea că în sfârșit a fost învinsă. Mulți așteaptă ca cineva să o învingă. Deși mi-ar plăcea să joc, nu e bine nici dacă pierd, nici dacă câștig. Așa că mai bine numai joc!
• Decât dacă…. spuse mama cu o idee în gând.
• Decât dacă ce?… întrebă David dintr-o suflare, căutând o soluție salvatoare.
• Decât dacă ai invita-o pe colega cea nouă să jucați undeva unde să nu vă vadă ceilalți colegi. Poate în parc, după ore. Și să promiteți că oricare va fi rezultatul va rămâne între voi.
• Mamă, ești minunată! Știam eu că ești cea mai bună mamă din lume. Și mă aștepți în parc până termin jocul?
• Sigur!
• Dar nu stai prea aproape, da?
• Beau și eu un ceai și citesc o carte pe o bancă îndepărtată. E bine?
• E perfect. Ți-am spus că ești minunată?

Ei bine, mama lui David se culcă zâmbind în acea seară. Înțelese acum că leul cel roșu era emoționat într-un mod cu totul nou. Era un leu îndrăgostit. Și se bucură că putea să înțeleagă această emoție frumoasă prin desenele lui David.

Citește și David și animalele colorate

Tablourile integrate in poveste sunt deja desenate de Maria, eu doar compun pe marginea lor. Mai găsiți așa tablouri frumoase pentru copii visători pe site-ul Mariei- aici.