
Cartea pe nevăzute
Am căutat prin fotografii să văd când am întâlnit-o prima dată pe Xenia.
Era 25 martie și am plecat spre înserat spre casa Cristinei. Era singură acasă, fără copii și organiza o reuniune de grup. Îi spusesem șoferului de la Uber că merg la reuniunea de neveste/mame disperate. Disperate după timpul cu noi, după timpul în care ținem o carte în brațe sau vedem un film cu prietenele. După timpul în care nu ne trage nimeni de fustă sau pantaloni și nu ne cere de mâncare și altele și suntem doar noi. Și râdem. Adevărul e că eu mă simțeam disperată, fetele erau relaxate :). Țin minte și acum salata delicioasă făcută de Cristina. Am cunoscut-o în seara aia, dar părea că ne-am fi cunoscut dintr-o viață anterioară. La un moment dat a ajuns și Xenia. Foarte, dar foarte colorată. Nu mai țineam minte ce culori avea, dar în mintea mea a rămas ca un curcubeu. Am căutat fotografia serii și am văzut acum că Xenia era un flamingo. Ce coincidență… Nu cred că am schimbat prea multe vorbe în seara aia. Ne-am uitat la un film și apoi am plecat val vârtej cu gândul la copiii rămași singuri cu tati.
Între timp, eu am lansat Te iubesc, orice culoare ai avea!, iar Xenia a făcut o mulțime de lucruri, printre care un copil profesional numit IXIO.
N-am mai știut nimic de ea, nu ne-am mai intersectat, până când vecina mea mi l-a prezentat pe IXIO, proiectul Xeniei la care lucrează împreună cu Cristina. Au căni, tricouri și alte minuni cu imagini superbe desenate de Xenia. Super sensibile și cu mesaje inspiraționale.
Apoi, prin ultimele zile ale lunii noiembrie, pe când am rugat-o pe Cristina să mă ajute cu o livrare, am discutat despre cărțile mele și tricourile lor și ea voia să facem un parteneriat pentru promovare reciprocă. Așa că m-am uitat mai cu atenție pe site și am descoperit acest tricou cu un mesaj inspirațional pictat de Xenia.
Your life is your message to the world. Make sure it is inspiring!
Atât de mult mi-a plăcut acest mesaj, că parcă mi-a dat aripi și m-a făcut să iubesc acele păsări flamingo. La acel moment știam despre flamingo doar cum arată, din fotografii, și denumirea lor. Nimic mai mult. Absolut nimic.
Așa că s-a activat copilul din mine, care și-a dorit să cunoască cât mai multe detalii despre ele. După o noapte de citit până spre dimineață despre flamingo, am văzut povestea, sau mai bine zis, o parte din ea.
Am aflat o mulțime de lucruri despre ele, care m-au fascinat. Am aflat că sunt vreo șase specii de flamingo care trăiesc fie în America de Nord, fie in America Centrală sau de Sud, fie în zona mării Mediterane, fie în Africa. Dar ceea ce m-a fascinat la păsările flamingo a fost devotamentul pe care partenerii îl au unul față de celălalt și relația lor puternică și fidelă. Am aflat că ambii părinți se implică foarte mult în creșterea puiului, că ambii părinți stau pe cuib și clocesc puiul și că păsările flamingo își hrănesc puii cu lapte produs de glandele aflate deasupra tubului digestiv, datorită unui hormon numit prolactină. Ambii părinți secretă acest lapte gras și hrănitor cu care își hrănesc puiul în primele două luni de viață, prin ciocul lor.
Așa de mult mi-a plăcut tot ce am citit despre flamingo, încât m-am gândit la o poveste despre iubirea părinților. De multe ori, Maria m-a întrebat cum s-a născut și uneori i-am spus că s-a născut din iubire. Că eu și tati ne iubeam foarte mult și nu mai aveam ce să facem cu atâta iubire și am făcut-o pe ea, să-i dăm și ei. Și în timp ce citeam și mă emoționam, îmi imaginam cum aș fi cu tati al Mariei undeva prin Caraibe, să ne regăsim.
Ne-am pierdut de multe ori în ultimii ani, ne-am pierdut pe noi și pe fiecare din noi. Ne-a fost greu, am țipat, ne-am spus tot felul de vorbe, ne-am criticat. Ne-am și găsit, dar apoi iar ne-am pierdut printre cuvinte și iar ne-am găsit, ca într-un dans chinuitor care vrem doar să se termine.
Și în momentele noastre grele, în care nu ne-am putut controla furia, suferința și nu am putut să ne exprimăm cu calm nevoile neîmplinite, ne-au fost de câteva ori martori copiii. Pentru că nu avem deloc timp fără ei în care să le discutăm. Deși amândoi ne-am fi dorit să nu ne audă ei niciodată frustrările noastre, le-au auzit și au suferit. Și pe noi ne-a chinuit suferința lor și după ce lor le-a trecut.
Așa că am început să scriu schița unei povești despre niște flamingo care s-au iubit și îndrăgostit ca în povești și care au ajuns apoi să se critice, să își reproșeze vrute și nevrute, fiind surprinși în timpul unei certe de puiul lor.
Am sunat-o pe Xenia și i-am povestit și după 1 decembrie s-a apucat să deseneze. Eu nu reușeam să scriu mai nimic. Doar câteva notițe, mai citeam. Cert e că mă chinuia tare povestea aceasta. Era cel mai sensibil punct al meu. Durerea mea cea mai mare. O perioadă Xenia a desenat după schițele mele și după discuții, iar eu i-am spus povestea, gândită pe jumătate, Mariei la culcare. M-am oprit unde nu mai știam cum să continui. Nu găseam soluții. Iar ea mi-a zis cu naturalețe:
-Am un plan! Și a recitat soluția ca pe ceva ce era de mult timp acolo.
Maria cea care trăise și inspirase povestea, povestea căreia noi încă îi căutăm soluții, avea soluțiile la ea. Și așa a devenit Maria coautoarea acestei cărți, la 4 ani și jumătate. În toiul nopții i-am zis că trebuie să aprind puțin lumina și să scriu la laptop planul ei.
Am reușit să scriu povestea de Crăciun, în vacanță, pe bucăți, până la 3 noaptea seri la rândul, de nu știa tata de ce e lumina aprinsă la noi în cameră.
M-am mai văzut cu Xenia în ianuarie la o altă reuniune a grupului. Plănuiam să vorbim despre carte, dar n-am apucat să vorbim deloc. Și uite așa, fără să ne vedem deloc, fără să lucrăm împreună, de după laptopurile noastre, cu copiii răciți și ai mei și ai ei, cu multe alte lucruri pe cap, finalizăm cartea. Suntem atât de aproape de final. Și iese atât de frumos încât nu ne vine să credem.
Pe 25 martie împlinim un an de când ne-am văzut prima oară și de când habar nu aveam că vom face asta. N-ar fi frumos ca pe 25 martie să ne facem o fotografie cu cartea în brațe?
Acum alegem coperta. Ne-ar prinde bine o mână de ajutor! Vouă care vă place?
P.S. Cartea aceasta e o declarație de dragoste pentru soțul meu.
12 Comments