Zice MEME!

Mihai spune mama clar de pe 1 august. Avea 5 luni și câteva zile.  Din păcate am uitat ziua în care Maria a spus prima dată mama. Sper să mă ierte și să mă iert.  Așa a venit și nevoia de blog pentru a ține vii amintirile. Una din strategiile mele de gestionare a geloziei Mariei  de la nașterea lui Mihai a fost ca atunci când Mihai țipă, plânge, spune ceva pentru că îi e foame, are un scutec de schimbat, vrea plimbat sau vrea joacă, iar Maria e de față, să nu mai sar ca arsă să-i satisfac dorința, ci întâi să mă uit la Maria și să o întreb ce se aude, ce crede ea că face Mihai, de ce crede că plânge, țipă etc și ce crede că ar trebui să facem într-o astfel de situație.

A fost o strategie pe care n-am reușit să o găsesc în puținele cărți și articole pe care mai reușesc să le citesc, ci una adaptată după reacțiile Mariei și neputința mea de clonare.

La început a fost greu. Reușeam să il adorm în sfârșit pe Mihai și îi spuneam Mariei că suntem doar noi două. Să facem ceva ce-i place. Nici nu scoteam bine plastilina din cutie că se și auzea un plânset din pătuțul lui Mihai. Din instinct săream cu viteza luminii și eram direct lângă el, legănându-l sau dându-i o gură de lapte pentru calmare.

Și începea spectacolul. Eu eram stresată și nu ghiceam din prima ce-i trebuie. El nu voia lapte, ci avea un “aer” nescos. Eu îi indesam sânul în gură în timp ce Maria zbiera frustrată  pentru că timpul meu cu ea se terminase înainte să înceapă. El zbiera și mai tare, ea voia să arate că e mai mare….și bineînțeteles poate să zbiere și mai tare…și așa eram ca într-o poveste de-a lui Creangă….Și eu fuga, și el fuga și el fuga și ea fuga….și el tare și ea tare, și el și mai tare și ea și mai tare. Maria plângea din tot sufletul ei, lua cărți, jucării și ce îi mai ieșea în cale și le arunca pe parchet. Încerca să se urce pe pat unde îl alăptam pe Mihai și îl trăgea de mâini, îi lipea două palme, îl pișca. Eu îl ridicam pe Mihai la înălțime pentru a-l proteja. Frustrarea ei creștea proporțional cu înălțimea lui Mihai. Timpul lua proporții. Câteva ore păreau un an. Ajunge tati. Divizăm forțele… Facem schimburi. Când cu unul, când cu altul. Se liniștește. Ba chiar reușim să râdem. În hohote. Râd și eu ca să nu plâng.

Un nou mail de la doamna Ticănețu. Nu mai suportă urletele, trosnelile, ba chiar râsetele la 10 seara. Amenințări cu chefuri și petreceri, batut obrazul etc. N-am timp să plâng. Vine o nouă rundă de alăptare. Și urmează tot așa din 2 în 2 ore. Îi dau să mânânce la primul foșnet de cearșaf noaptea pentru că dacă ajung să plângă o trezește și pe soră-sa, plânge și ea și numai la ora 4 n-am mai avut concert.

Acum suntem  bine. Când plânge Mihai, o  întreb pe Maria ce are. Îmi spune că vrea țițică și mă trimite să-i dau și lui  pentru că e mic și trebuie să crească mare.

Când Mihai zice mama clar și des, nu înțeleg și nu mă bucur cu gura până la urechi cum făceam când zicea Maria mama.  O întreb pe ea ce zice Mihai?

• Zice MEME!

Știe foarte bine că Mihai zice mama, dar și a suta oară când o întreb ce zice Mihai, tot MEME răspunde.

În mintea ei, ea deține monopolul pe MAMA.