Vreau sa spăl morcovul în Grecia!
Anul acesta ne-am dorit o vacanță în care să nu ne îngrămădim pe plajă, să nu auzim muzica cu “ia porumbul!”, “ia gogoașa!”, “ia sămânța, neamule!”. Să ne bucurăm de timp de calitate cu familia.
Am găsit o locație care îndeplinea criteriile și până la care am mers 13 ore cu mașina cu 2 copii de 6 luni și respectiv 2 ani și 2 luni.
După cele 13 ore de mers, în timp ce tati căra mulțimea de bagaje pentru vreme bună și rea, pentru bebeluș și toddler, Maria a găsit o sacoșă cu un morcov, s-a uitat la marea de dincolo de grădină, la vreo 50 de metri și mi-a zis răspicat.
– Vreau să spăl morcovul! Acolo!
– Unde?
-Acolo! În Grecia, răspunse hotărâtă arătând spre marea albastră. Vreau să spăl morcovul în Grecia!
A pornit spre mare ca hipnotizată, s-a așezat în fund la marginea plajei, acolo unde veneau valurile. A mângâiat valurile cu mânuțele și le-a transmis bucuria întâlnirii prin hohote de râs. Mami cea îndelung vânată n-a mai existat pentru vreo 5 minute. N-a văzut-o, n-a auzit-o. Era doar Maria și marea ….
Mihai dădea din piciorușe entuziasmat în brațele mele.. Daca era pe picioarele lui cu siguranță făcea exact același lucru ca Maria..
13 ore de mers erau date uitării.
Și acum la 3 luni de la întoarcere aproape nu e zi în care să nu îmi spună despre Grecia.
Noaptea prin somn țipă: Vreau în Grecia!
Mă întreabă într-o seară:
- Unde e casa zâmbetului?
- Nu știu, Maria!
- E în Grecia!
Pe pereții casei în care am stat era un zâmbet care ne indica orele de odihnă. Maria era fascinată de el și în curând toți copiii din grup făceau excursii la Zâmbet. Ba chiar își cărau și părinții La Zâmbet.
Maria îmi spune că Doamne Doamne locuiește în Grecia, când vede o poză cu ceva apă, un lac, o mare, un albastru infinit, se uită bucuroasă și îmi spune că aceea e Grecia. Pe harta lumii îmi arată Grecia și îmi reamintește că vrea în Grecia.
Grecia e pentru ea marea albastră cu liniște albă, e locul unde tati n-a plecat la servici, unde de dimineață până seara noi am fost doar familie, fără alte angajamente. Ne-am strâns în brațe, ne-am jucat, ne-am bălăcit, ne-am uitat la soare și la mare și ne-am umplut ființa cu ea. Un fel de rai al familiilor, în viziunea Mariei.
Copiii mei au marea în suflet.
Eu nu știu să înot. Intru în mare cam până la genunchi de obicei de frica valurilor, răcelilor, meduzelor și a altor viețuitoare marine. Am fost la mare cu părinții în copilărie o singură dată pe la 3 ani jumate. Apoi au fost mereu alte priorități. Îmi place marea, dar s-o privesc de pe mal. Mă ajută la spălarea creierului de reziduuri inutile.
Copiii mei n-au nici o teamă. Marea le este la fel de prietenă precum lichidul amniotic.
Anul trecut Maria nu mergea in picioare, nici de-a bușilea când a văzut marea. De pe plajă se târa ca o focă și intra în mare s-o iubească.
La anul Mihai va merge, va vrea și el în apă. Cel mai probabil nu voi mai sta eu pe uscat cu Mihai și tati cu Maria în apă, ci vom intra tuspatru în apă. Adică și eu.
Cum să fac să nu le transmit fobiile mele legate de apă și de mare?
Cum să fac să mă deschid și eu către mare?
M-a emoționat articolul tău 🙂 Ai putea sa iei lecții de înot la primăvară împreună cu Maria. O sa aibă 3 ani, dar din câte povestești îi place apa și vorbește bine, deci instructorul se poate înțelege cu ea. PS: nici eu nu știu sa înot și acesta este și planul meu ; )
Da, Laura. Am o intreaga lista de To do-s. De la lectii de inot la mers pe bicicleta. Si o intreaga lista de fobii cu amintiri din copilarie cu cazaturi si maini rupte. Sa vad cum reusesc sa depasesc niste limite pentru a nu ramane mama care citeste carti si atat. Altfel voi ramane fotograful familiei, dar trebuie sa alerg dupa bicicletele copiilor.
Coucou 🙂
Mergeti tuspatru la curs de inot – la bazin, pentru inceput. 😉 Si eu am aceeasi fobie de apa, dar am reusit sa sparg gheata la bazin. In mare, never ever in my life 🙂
Stiu ca e un articol vechi, poate ca deja ti-ai gasit raspunsurile sau rezolvarea, dar totusi…..parerea me e ca, atata timp cat ai lasat-o pe Maria in apa cu tati, inseamna ca ai incercat sa nu-i transmiti fobia ta. Daca i-ai fi spus Mariei ca nu poate intra in apa pentru ca “e rece, sunt meduze, etc” atunci ar fi imprumutat, poate si ea atitudinea ta. Eu incerc, pe cat posibil sa ma abtin in fata copiilor de la comentarii negativ referitoare la orice pe lumea asta, oameni, situatii, gustul alimentelor. Daca ma intreaba de ce nu stiu sa merg pe bicicleta nu-i spun ca mi-e frica ci ca atunci cand am fost mica nu am avut ocazia sa invat. Frica sa inot mi-a fost tot timpul (nu chiar la nivelul de fobie) asa ca i-am lasat in seama lui tati pentru ca altfel ar fi simtit crisparea mea si ar fi preluat-o chiar si fara vorbe. Intre timp, motivata de aceleasi lucruri ca si tine, am invatat sa inot la nivelul la care sa ma pot bucura de o zi linistita in bazin alaturi de familie. Inca nu am avut curajul de a ma sui pe o bicicleta sau de a ma bucura de o cursa nebuna pe un tobogan cu apa, dar i-am incurajat pe copii sa experimenteze, precizandu-le totusi ca sunt liberi oricand sa renunte. Totul tine de limite si de dorinta fiecaruia de a le depasi.