
Vedeam in jur numai femei care alapteaza. Eu de ce nu stiu, de ce nu pot?
Pentru mine, alaptarea e un subiect sensibil si delicat. In cele ce urmeaza o sa va povestesc cum a fost pentru noi acest inceput.
Chiar dinainte sa fiu insarcinata stiam si imi doream sa imi alaptez puiul. Nu concepeam contrariul! M-am informat inca din sarcina, am citit, am facut un curs Lamaze (la care ni s-a explicat si acest capitol), insa teoria si practica nu s-au intersectat. Am avut un start greu ca sa nu-i zic inexistent. In maternitate nu am reusit nicicum sa il atasez la san, a primit lapte praf si ceva, extrem de putin lapte matern. Am fost pregatita pentru multe dar nu eram pregatita pentru asta: cum asa, sa nu imi pot eu alapta copilul? Am fost foarte suparata, dezamagita, nervoasa, ma simteam incapabila, simteam ca am esuat ca mama… Vedeam in jur numai femei care alapteaza. Eu de ce nu stiu, de ce nu pot? Sunt un om ambitios, lupt pana in panzele albe pentru orice, insa cu un bebelus ce urla ca ars cand vede sanul nu stiam cum sa procedez, ma simteam legata de maini. Ei, cu mintea de acum stiu ca nu numai alaptarea e importanta, sunt si alti factori la fel de importanti, care o pot compensa, nu inlocui. Cunosc mame care nu au reusit sa alapteze fie din motive medicale, fie pentru a nu a fost sa fie, dar compenseaza printr-un stil de crestere plin de iubire si respect fata de copil.
Iar acum sa revin la povestea noastra. Trecuse deja o saptamana de cand am nascut, nu am reusit sa il atasez la san. Deja eram demoralizata, depresiva si toate epitetele pamantului. Ma mulgeam cat puteam, dar mergea extrem de greu, imi venea sa sparg telefonul la propiu cand suna alarma la 3 noaptea sau la 5 dimineata ca sa ma mulg. De multe ori era la fix 5 minute dupa ce reuseam sa adorm copilul. Ca sa fac o paranteza, am toata consideratia pentru mamele care au fost nevoite sa isi hraneasca puii cu lapte muls, cunosc si eu cateva, eu nu as fi reusit nici fizic, nici psihic… Am facut aceeasi operatiune in primele saptamani pentru a mentine lactatia si pentru a ii oferi cativa ml de laptic, insa recunosc: nu rezistam sa fac asta nici macar o luna, nu 5-6 luni, cum stiu ca a facut o mamica pentru fetita ei, si cum probabil au fost nevoite si alte mame.
Desi eram aproape sigura ca nu o sa mai reusesc sa il alaptez dupa o saptamana de biberon si lapte praf, am apelat la mamici cu experienta. Pe atunci nu stiam de grupul de suport “Alapteaza!’, fiecare mi-a oferit informatii pretioase, incurajari, exemple clare de cum pot sa il readuc la san. O mamica m-a pus in legatura cu un consultant in alaptare, m-a ajutat si consultantul foarte mult, confirmandu-mi si explicandu-mi inca o data ce stiam, intelegandu-ma. Desi am vorbit doar pe email si telefonic mi-au prins bine discutiile. Cred ca rata mare de esec in alaptare e rezultata si din lipsa de sprijin competent. Celor care intampina probleme le recomand cu sinceritate sa apeleze la un consultant fie telefonic: 07ALAPTARE (0725278273), fie pe grupul de suport Alapteaza, sunt multe mame foarte bine informate, dispuse sa ajute, sa aiba o vorba buna.
Dupa o saptamana am reusit sa il atasez la san, am fost foarte fericita, chiar nu mai speram sa am acesta sansa. Insa nu era inca problema rezolvata. Accepta greu sanul, dar il accepta. Iar eu nu produceam inca cat avea el nevoie sau cel putin asa credeam eu. Am continuat sa ii dau lapte praf in completare. Aceasta nu era problema cea mai mare, ci problema era ca ii dadeam cu biberonul (puteam sa ii dau cu lingurita sau seringa). La san si la biberon sunt doua tehnici total diferite: la san trebuie sa munceasca putin, sa traga ca sa iasa laptele, pe cand la biberon aproape ca vine singur. Pe atunci nu credeam ca un biberon de lapte poate face ravagii, dar face! Pe langa faptul ca scade lactatia, duce si la refuzul sanului. Repet, stiam asta, m-au avertizat si mamicile cu care am vorbit, dar imi ziceam eu ca nu are sa ni se intample si noua. Dupa ce am avut parte de cateva refuzuri la san din partea bebelusului deja mi-am schimbat parerea, era cat p-aci sa o dau iar in bara. Cu inima cat un purice am scos laptele praf, mi-am spus ca organismul meu ar trebui sa stie sa se adapteze cererii. Aveam mari emotii sa nu il las flamand numai din dorinta mea de a il alapta exclusiv. Laptele se formeaza pe sistemul cerere-oferta, adica bebelusul suge si isi da comanda de lapte necesar, iar daca noi intervenim si ii dam lapte praf se produce mai putin cu acea cantitate. Dupa 3 saptamani am reusit sa il alaptez! Am ascuns biberoanele si laptele praf ca sa nu fiu tentata sa ii ofer. Chiar in primele saptamani nu stiam de puseele de crestere, credeam ca am lapte insuficient. Ca sa fac o gluma, la noi pana la un an de viata a fost un vesnic puseu. Abia dupa un an a inceput sa suga la 3 ore, pana atunci era cam non-stop la san. In primele 6 luni am vazut o sumedenie de seriale cu ocazia asta, eu ma uitam, el era cu spatele si dormea si sugea dupa plac, toata lumea fericita. In primele 6 luni nu am reusit nicicum sa il alaptez in wrap, am urmarit filme, explicatii, dar pur si simplu nu reuseam. Dupa 6 luni am reusit sa il alaptez in mei-tai, si deja era alta viata, ma puteam misca cat el lua masa si puteam chiar sa il alaptez discret si afara si nu se vedea nimic.
Cum am zis, e un subiect foarte delicat, tocmai pentru ca am fost la un pas mic de a nu putea alapta inteleg foarte bine mamele care au avut ghinion pe linia asta. Ii spun ghinion pentru ca sunt convisa ca multe si-au dorit exact asa ca si mine din tot sufletul dar nu a fost sa fie. Aici as vrea sa complez cu ce cred eu ca a ingreunat la noi startul, si probabil si la alte mame:
– Copilul nu mi-a fost pus pe burta/la san dupa ce l-am nascut, desi am nascut natural si am cerut insistent asta. Am senzatia ca ni s-a furat un drept efectiv! Contactul piele-piele, imediat dupa nastere, este foarte imporant atat pentru un start bun in alaptare cat si pentru ,,bonding-ul” mama-bebe;
– Am fost despartiti cam o ora dupa nastere cand a primit lapte praf, dupa acea am fost despartiti noaptea; alaptatul de noapte este foarte important, la fel ca si alaptatul la cerere, noaptea se secreta un nivel maxim de prolactina, prolactina responsabila pentru productia laptelui;
– Lipsa mea de informare. Desi am citit si in sarcina, am cam subestimat subiectul. Ma gandeam asa: ce-i mare lucru sa alaptezi? Daca as fi stiu concret cum se poate atasa un bebelus ( adica daca ma uitam la poze, filme), ar fi fost mai usor;
– Dezinformarea din partea cadrelor medicale si a celor din jur. Cat am fost la maternitate era o singura asistenta care m-a incurajat activ, cu sfaturi pertinente, m-a invatat sa ma mulg etc, in rest am auzit tot soiul de ineptii: ca am sfarcuri oblilicate, ca nu am lapte ( pai cum sa am daca nu am reusit sa pun bebele la san?) Cand am mers la controlul de o luna eram foarte entuziasmata ca am reusit sa alaptez. Reactia asistentei pediatrului? ,,Credeti ca se satura, dati-i un biberon cu lapte seara ca sa va fie mai usor?!” sau ,,A luat doar 800 gr in prima luna, ar trebui suplimentat”. Am iesit de acolo dezamagita, suparata, la scurt timp am schimbat pediatrul. Nu stiu daca si pediatrul e de aceeasi parere, dar mi se pare inadmisibil sa ii permita asistentei sa emita asemenea ineptii! Cum am mai zis, alaptatul la cerere e foarte important, la fel si cel de noapte. Laptele matern se digera foarte rapid, e normal ca sa se trezesca mai des bebele. Iar cu greutatea, in prima luna, minim ar fi sa recupereze macar cat a pierdut in primele zile, daca a luat si 500 gr e ok. Si oricum, baietelul nostru a luat in lunile II si III cate 1100 gr, respectiv 1200 gr, deci mult mai mult atunci cand a fost alaptat exclusiv decat atunci cand a fost hranit mixt. Trageti singuri concluziile.
– descurajarile /presiunea familiei: pe mine ma suna familia sa ma intrebe daca am lapte, daca am reusit sa il atasez, si asta de cateva ori pe zi. Sa va zic cat de enervant era? In conditiile in care eu faceam tot ce era omeneste posibil sa il pot alapta.
Cum e acum acest proces la noi?
Baiatul nostru are 2,5 ani, e inca alaptat. Stiu ca nu toata lumea e de acord cu asta, insa pe mine ma intereseaza binele lui. Organiziatia Mondiala a Sanatatii recomanda alaptarea MINIM 2 ani, si dupa acea continuarea ei cat vor mama si copilul. Tocmai pentru ca mi-a fost atat de greu sa alaptez mi-am dorit mult sa reusesc macar 2 ani. Am avut si momente cand mi-a fost greu, chiar foarte greu, am scris si aici despre asta, treziri fara numar, refuzul solidelor, dar atunci ma gandeam cat de mult mi-am dorit sa am si eu sansa sa alaptez si automat ma calmam si-mi treceau gandurile de intarcare. Decizia de intarcare ar trebui sa fie a mamei si a copilului, nu a bunicilor, nu a pediatrei, nu a vecinei de la parter! Am auzit multe cazuri cand mama a renuntat ca urmare a presiunii celor din jur. Dar ce, ei alapteaza? Ei o sa vina sa il hidrateze fortat cand are febra sau diaree si nu accepta nici un lichid, numai san?
Pe de alta parte stiu ce inseamna sa nu mai poti, sa fii bomba cu ceas de la noptile nedormite, in cazul asta fiecare alege cum crede ca e mai bine. Eu am ales sa discut cu el, da cu copilul, i-am explicat de nenumarate ori ca nu pot sa il alaptez ca pe un nou nascut, il rog sa manance si mancare, si dupa aia primeste si lapte. Stiu ca o sa-mi iau rosii, dar cand o sa ajungeti si voi intr-o asemena situatie, sa ma anuntati cum ati rezolvat neconditiond copilul. Cealalta solutie era sa il intarc. Am ales sa il mai alaptez, dar mai moderat. Consider ca la 2 ani poate manca si mancare, mai ales cand i se ofera variante, cand stie sa spuna ce vrea si dupa aia refuza. Am avut o perioada cand se trezea la 20 min pe ceas noaptea, eram epuziata, mi-a fost rau, mi-a amortit o mana, eram foarte nervoasa, depresiva, nu aveam rabdare cu el etc. Am avut un moment cand eram asa de terminata fizic si psihic, ca i-am zis pe loc: ,, gata nu iti mai dai deloc titi!”. S-a uitat la mine cu niste ochi, 3 ore m-a lasat in pace, dupa care a venit ,,imi dai un pic, numa’ un pic de tzitzi?”. Mi-au dat lacrimile instant si evident am cedat, dar am discutat inca o data cu el, i-am reamintit ca il alaptez daca mananca si mancare. Da, stiu, l-am conditionat, ce rea sunt! (Ar zice unii) Cum ziceam, povestim dupa ce treceti si voi un an de zile prin asta. La noi un an de zile a durat perioada cu treziri foarte dese, refuzul mancarii si altele. Scriu asta pentru ca am vazut cat se exagereaza si de o parte si de alta, e usor sa judeci, e mai greu sa fii empatic sau sa ai o vorba buna. Normal, ca in terorie NU sunt de acord cu intarcarea brusca, cel mai ok e o intarcare blanda si treptata, esalontata pe 2-3 luni. Cateva sugestii despre intarcare va invit sa cititi pe blogul alapteaza aici .
Acum la 2,5 ani, iarasi avem o perioada in care e foarte solicitant, cu multe treziri, dar cred ca se coreleaza cu schimbarea statusului meu. Am inceput sa lucrez de acasa, am am scris si despre asta aici, asta inseamnad timp mai putin pentru el. Ca si o paranteza, conform studiilor antropologice varsta naturala de auto-intarcare la oameni e intre 2.5 si 6 ani. Doar ca societatea moderna ne vrea rapid in campul muncii si automat se scurteaza mult aceasta perioada.
Imi doresc sa mergem pe intarcare naturala, nu stiu daca o sa reusesc, insa fara falsa modestie, cred ca si 2,5 ani e o perioada foarte frumoasa pentru alaptare, e o sansa pentru care ii multumesc lui Dumnezeu si tuturor celor care m-au sprijinit sa o avem! Nu o sa fac nominalizari ca sigur uit pe cineva. Am cunoscut multe mamici faine, care m-au sprijinit, m-au incurajat in momentele grele, uneori virtual, de la distanta, daca o sa citeasca stiu ele la cine ma refer. Le multumesc si le imbratisez.
Ca si o prima concluzie as spune ca NU este vina mamei pentru ca nu a reusit sa alapteze sau nu este numai vina ei! Viitoatelor mamici care isi doresc sa alapteze le recomand sa intre in grupuri de suport, sa apeleze cu incredere la un consultant, costul unei consultatii, am inteles ca e cat 2-3 cutii de lapte praf, eu am fost consiliata telefonic si pe email, asa ca nu cunosc tarife. Mamelor care au intampinat dificultati sau care din diverse motive nu au reusit sa alapteze le reamintesc sa nu ia asta ca un esec personal si sa se ierte ca nu au reusit! Cu dragoste, empatie se poate compensa lipsa alaptarii, cunosc mamici exemplare ce nu au reusit sa alapteze dar care isi cresc copiii cu tot dragul, blandetea si bunatatea.
Sursa foto- aici
Anamaria, Citim cu drag
Trimite-ne si povestea ta despre alaptarea copilului sau despre decizia de a nu alapta pe crestemoameni@gmail.com
5 Comments