Trebuie să scăpăm de TREBUIE!
De cand ma stiu am fost o fiinta care functioneaza pasional… Atunci cand am o pasiune nu am limite. Cercetez, studiez, citesc, creez.
Imi aduc aminte cum citeam ore in sir in ciclul primar.
Dar… in prima vacanta de vara din gimnaziu a aparut in viata mea “ Colt alb”. Pai cine nu stie de “ Colt alb” ? Era un mare TREBUIE. Dar mie nu mi-a placut. E asa gresit sa nu iti placa ceva? Ei bine, presiunea lui Colt alb, la care nu reuseam sa trec de primul capitol, m-a urmarit toata vara. Si… acum… stiu… ca nu doar acea vara… Afurisitul ala de lup mi-a omorat pasiunea pentru citit. Pentru toata viata…
De atunci si pana acum nu am mai citit literatura, decat daca era vreo mare obligatie. Si… marturisesc ca nu imi mai aduc aminte firul narativ azi. Mi-or fi influentat totusi cu ceva viata, mintea, gandirea lecturile alea obligatorii? Mi-e greu sa cred… Azi nu vad vreo legatura….
Totusi, am citit si citesc frenetic despre aspecte care ma interesau in diverse momente ale vietii.
Apoi mai sunt compunerile… Azi le denumim mai fancy, eseuri. Nu ma pricepeam si gata. Ma demoralizau temele de genul: foloseste urmatoarele epitete sau metafore intr-o compunere despre primavara. Zau asa? Despre primavara? Primavara era pentru mine despre joaca in aer liber si atat. Nu ma interesau privighetorile sau natura care reinvia la viata. Dupa ce m-am zbatut eu cu ele… am mai crescut… a intrat si frati-miu la scoala si acum trebuia sa fac compunerile si pentru el. Dupa nu stiu ce logica interesanta, mamei i se parea ca frati-miu e de inteles ca nu se pricepe…dar eu trebuia sa ma pricep. Ei bine… nu mi-a placut sa scriu… Si asta a fost in capul meu toata viata. Ca eu nu ma pricep la asta. Pana cand…. m-am indragostit. Si atunci am realizat ca, daca am o emotie puternica, sunt in stare sa scriu… Sunt in stare sa scriu despre lucruri in care cred, pe care le traiesc intens sau care, pur si simplu, imi plac.
Iar filosofia…Ei, cu filosofia am avut o relatie speciala. O uram din tot sufletul. Eu eram doar un copil inocent, vesel si nu reuseam eu sa inteleg aberatiile unor adulti, dintre care cei mai multi erau cel putin deprimati, daca nu cumva chiar probleme psihice mai serioase de atat. Acum, la varsta adulta, dupa ce m-am lovit de lucruri serioase in viata asta, da, sunt mai deschisa la a intoarce pe toate partile anumite ganduri.
Si…ma uit si la copilul meu. Copilul meu, de numai 7 ani. Cand are o emotie puternica, cand spune ceva din suflet emite niste enunturi de o profunzime incredibila. Foloseste cuvinte elaborate si le combina atat de minunat. Dar pune-l sa iti fac o propozitie, pe model scolaresc in care sa foloseasca anumite cuvinte si iti va spune o propozitie simpla, mediocra.
Azi am facut un exercitiu. Pentru ca la prima ora ne iubeam noi, el imi spune din suflet: “Mami, tu scoti raul din mine si bagi iubire”.
Apoi, dupa o vreme, ii spun sa faca o propozitie cu cuvantul iubire si iese asa: “ Eu imi iubesc mult mama”.
Scoala, azi, este sub teroarea lui “Trebuie”. Viata, azi, este sub teroarea lui “ Trebuie”.
Si, totusi, nu imi vine acum in cap niciun motiv pentru care ii dam atata importanta lui “trebuie” asta.
Viata e asa complexa, sunt asa putine situatii in viata in care o anumita cauza (comportament , actiune, etc) va avea acelasi efect la toata lumea.
Si.. daca e sa il folosesc pe “ trebuie” zic asa: TREBUIE sa scapam de “trebuie” !
Sa scapam de el si in scoala si in viata! Sa nu ne mai inchidem in tipare pe noi si pe copiii nostri. Sa explicam copiilor nostri natura lucrurilor, sa ii facem sa inteleaga profund mecanisme, situatii si nu sa ii obligam sa actioneze ca urmare a propriilor noastre experiente, cu care ei, de fapt, nu au nicio legatura.
Sa le aratam la ce sunt buni, sa ii incurajam si nu sa scoatem in evidenta doar ce nu le iese.
Visez la o scoala si la o viata in care invatam, experimentam, actionam , evoluam conform pasiunilor noastre, nu conform pasiunilor si intereselor altora. Asa mi-as dori sa creasca copilul meu.
Sursa foto- Poze despre fericire
Citește și De ce?
Ma uit si ma ingrozesc cum din inaltimea minusculei voastre experiente complet irelevanta statistic calcati in picioare tot ce prindeti. Eu sper din tot sufletul ca toti copiii vostri sa creasca altfel decat voi. Sper sa le lipseasca avalansa asta subumana de certitudini si sa accepte ca poate, doar poate, ideile care le trec lor prin minte nu sunt atat de bune incat sa merite extinse asupra tuturor celorlalti. Sa reuseasca sa invete de la altii, nu sa considere ca toti ceilalti sunt niste idioti invechiti care trebuiau sa dispara demult. Din toate articolele voastre nu resese decat ca vreti sa ii dati dracu pe toti, tot sunt cretini, toti vor sa va oprime, toti vor sa va transforme in ceva nasol, nimeni nu stie nimic si daca n-ati fi voi ocupati ati rezolva voi toate problemele.
Ce e atat de rau la trebuie? De ce e atat de nasol ca omul sa crasca cu ideea ca anumite lucruri sunt facute fara sa priceapa de ce, doar petru ca o experienta de sute si mii de ani, acumulata de oameni cu mult mai inteligenti spun ca “trebuie”? De cand e mintea ta atat de buna si de completa incat sa nu existe nici un singur lucru pe care sa il faci fara sa fii de acord si sa fie potrivit? Crezi ca toti copiii vostri sunt viitori artisti care trebuiesc lasati sa se exprime doar cu ce poate fiinta lor la 7 ani? Nu e asa. Copiii vostri pot deveni la fel de bine casieri de supermarket sau criminali in serie. Si cel mai probabil, majoritatea lor vor trai o viata chinuita in care vor face ceea ce trebuie, ceea ce le cere societatea. Si nu, nu au nici o posibilitate sa schimbe asta.
Daca cineva te angajeaza sa vopsesti cuburi mici in galben, se asteapta de la tine sa faci ceea ce TREBUIE, adica sa vopsesti cuburi mici in galben. Putin ii pasa ca tu ai putea avea o pasiune fabuloasa la vopsirea conurilor mari in verde. Omului i se rupe de conuri si nu a auzit in viata lui de verde. Conuri mari in verde vopsesti acasa, dupa ce vii de la serviciu, daca ai vopsit suficiente cuburi mici in galben ca sa iti poti permite vopseaua verde.
Domnule Sorin, nu ai inteles nimic si din pacate nu e nevoie sa te contrazica nimeni ca ti se respecta punctul de vedere insa modul de expunere nu e corect. Minuscula experienta nu e numai a autoarei ci a intregii lumi, cauta si vei gasi autori, psihologi care fac experimente de decenii si releva acelasi fapt: cu cat suntem mai “obligati” sa facem ceva , cu atat suntem mai nefericiti, chiar daca avem succes in domeniu, vezi exemplele de staruri, doctori, sportivi etc… oameni de succes care au ‘trebuit” sa exceleze si care nu au nici o satisfactie. S-a demonstrat ca lipsa libertatii si mai ales a obligativitatii omoara creativitatea si inspiratia. “Trebuie” incatuseaza orice expresie de gandire proprie. Poti sa folosesti trebuie in altfel de context care nu suna a obligativitate ci mai degraba a alegere: daca vreau sa primesc un salar, trebuie sau e nevoie sa vopsesc cuburile galbene… Tara asta a fost sub stapanire dictatoriala , de aceea ne confruntam cu asemenea trairi, dar care educate vor trece. Felicitari pentru un articol foarte relevant!
Corect.Viata e mult mai mult decat poezie si filozofie.Cum ar fi ca fiecare sa faca ce vrea…uite asa s-a nascut curentul “emo” …si altele.
Nu e nimic injositor sa fi casier. E o munca onorabila. Si e perfect adevarat ca vor exista oameni care vor avea nevoie de cuburi mici vopsite in galben. E perfect. La fel de perfect precum faptul ca vor fi oameni care vor fi fericiti sa vopseasca acele cuburi pentru ca sunt pasionati de culoarea galbena sau de cuburi sau de ambele. Si vor exista si oameni care vor avea nevoie de conuri.
Despre asta e vorba. Despre faptul ca s-ar putea sa muncesc langa un om, eu sa colorez cuburi si el conuri. Dar eu am o pasiune pentru conuri iar el pentru cuburi. Dar facem asta pentru ca cineva a hotarat ca asa TREBUIE.
Extraordinar raspunsul !!
Asa este , daca n-ar fi fost atatia de trebuie chiar si in viata copilului acela , nu ar fi pronuntat frazele acelea profunde .
la varsta copilariei sunt o groaza de trebuie . Cum sa invatam tot ce TREBUIE sa invatam ca sa devenim oameni daca nu ne obliga cineva initial ? Daca nu citesti de unde atata vocabular ? poate n-o sa ajungi sa faci eseuri , dar sigur vei stii sa te descurci in viata .
Lasa un copil de capul lui , fara nici un trebuie ( trebuie sa mananici, trebuie sa mergi, trebuie sa te speli , trebuie sa scrii etc ) sa vezi unde ajunge .
Da, daca citesti e posibil sa ai vocabularul mai bogat, dar daca nu esti crescut echilibrat emotional si respectat s-ar putea sa nu fii in stare sa te exprimi si atunci la ce bun vocabularul?
Pe de alta parte, rezultatul educatiei cu “trebuie” se vede azi pe noi toti. Dupa atatea generatii crescute in felul asta, asta e rezultatul. Daca va place societatea in care traiti, daca oamenii vi se par fericiti, linistiti, echilibrati, atunci inseamna ca “trebuie” si-a facut treaba.
Daca nu va place, poate am putea sa incercam macar sa respectam omul, copilul, cu dorintele inclinatiile sale si sa incercam sa le zgandarim curiozitatea, sa incercam sa ii ajutam sa inteleaga si sa gandeasca cu motivatie intrinseca, nu cu comparatii, competitivitate, obligativitate.
Domnule Sorin,
Cate articole ati citit mai exact, incat sa afirmati “Din toate articolele voastre nu resese decat ca vreti sa ii dati dracu pe toti, tot sunt cretini, toti vor sa va oprime, toti vor sa va transforme in ceva nasol, nimeni nu stie nimic si daca n-ati fi voi ocupati ati rezolva voi toate problemele.”
Sa inteleg ca faceti generalizari din concluziile trase din 2 articole?
Bineinteles ca se poate scapa de “TREBUIE”. In cazul acesta insa si parintii vor ‘TREBUI” sa priceapa faptul ca viitorii elevi nu vor putea avea o eficienta maxima la absolut toate disciplinele predate in scoli. Parintii vor “TREBUI” sa accepte notele scazute ale copiilor la, sa zicem, materiile care nu se pliaza pe interesele si talentele lor native. Toti parintii isi viseaza copiii mici genii neingradite, libere si creative, care au sanse mari la burse la universitatile de prestigiu de peste hotare. Lor le pot spune ca viata nu este asa. Sunt mama de adolescenta, care nu a “trebuit” aproape niciodata, dar care s-a straduit atat de mult, incat a reusit de cele mai multe ori. De ce a reusit? Pentru ca a avut in noi, parintii, un exemplu de bune practici. Ne-a vazut pe noi facandu-ne “temele”, ne-a vazut citind, ne-a vazut continuandu-ne studiile, ne-a vazut strangand din dinti cand am dat de greu. Copilul meu este foarte bun la unele discipline si relativ modest la altele. Nu i-am spus niciodata “TREBUIE sa fii o eleva de nota 10 la toate materiile”, i-am spus insa “TREBUIE sa te straduiesti, pentru ca mintea este bunul tau cel mai de pret”. Nu va amagiti: trece vremea copilariei mici , dupa care urmeaza adevaratele provocari.
Articolul imi place enorm de mult pentru ca il simt si nu trebuie sa il inteleg , asa cum poate face domnul Sorin.
Ideile din acest articol se simt si atat.
Avem o singura viata si atat si atunci de ce sa nu o traim vopsind acele conuri in verde daca asta e fericirea noastra si daca nu ne place deloc sa vopsim cuburi in galben?!
O singura viata si numai pentru asta TREBUIE sa fim curajosi , increzatori ,in propriile puteri sa spunem “NU ” atunci cand ceva sau cineva nu sunt pentru noi , sa avem puterea de a sti ce si cum sa alegem astfel incat sa ni se potriveasca cu firea noastra, fie ca suntem casieri de supermarket sau nu ( prefer nici sa nu ma gandesc la a doua varinata pe care ati insirat-o intr-un acces de frustrare pe societate, cel mai probabil ).
Si ce daca nu termin clasa primul , conteaza sa trec clasa si sa raman fidel idealurilor mele , chiar daca in viata sunt un simplu casier de supermarket, eu poate sunt fericit si am acasa o familie frumoasa si sunt inconjurata de iubire, afectiune, implinire sufleteasca .
Normal ca in societate trebuie sa respectam anumite reguli, altfel platim consecintele, insa articolul nu se referee la faptul ca in societate trebuie sa respecti reglui care sunt inscrise in codul penal , codul civil etc ci in articol se referee la individ cum sa isi traiasca viata lui si cum sa fie liber de toate acele constrangeri morale ale unei societati care se invata inca de la gradinita , gen : trebuie pana la 30 de ani sa nu mai stai cu parintii , trebuie pana la 26 de ani sa te mariti , sa ai un iubit, trebuie pana la 35 de ani sa ai casa ta , trebuie sa ai cel putin 2 copii pana la 36 de ani …nu stiu dau si eu exemple si atat.
Sau cand devii mama sa apleci urechea tot felul de Trebuie , in loc sa iti asculti instinctual de mama ..gen copilul trebuie sa doarma pana in ora 19 .00 , copilul trebuie sa manance cutare si cutare pana la nu stiu cate luni , trebuie sa stie sa citeasca la nivelul cutare pana in clasa a 2 a, trebuie sa stie perfect table inmultirii pana in clasa 3 a etc…
In viata noastra exista o groaza de oameni care ne insufla acest Trebuie ….de la parinti , profesori, vecini , prieteni si in general socitatatea.
Cum poti face un copil sa iti gaseasca adevarata sa fie altfel decat sa il lasi sa se dezvolte de mic liber, sa isi exprime propriile lui sentimente, sa gandeasca liber, neingradit de sabloane vechi ale societatii ( sabloane care difera de la tara la tara, sa zicem ca intr-o societate Trebuie ca o fata sa fie logodita pana la 10 ani , trebuie sa fie virgina pana la casatorie etc…in alta societate normele se schimba si ceea ce in alta societate e normal acuma devine anormal etc ) .
Un copil implica multa munca din partea parintilor ( cu toate ca de fapt tot noi ca si parinti iesim mai luminati din aceasta experienta, pentru ca de fapt copii ne invata pe noi cu adevarat ce inseamna cu adevarat viata ) si eu zic ca se merita sa stii ca ai crescut copii ce devin adulti increzatori in propriile puteri , adulti ce stiu sa ii respecte pe altii din jurul lor , adulti ce stiu sa isi exprime o parere fara sa jigneasca pe alt om care poate ca are o alta parere, adulti care stiu sa isi ceara dreptul la fericire, care stiu sa lupte pentru ei si pentru ceea ce cred ei ,adulti care au idealuri in viata si stiu sa si le apere , adulti care stiu sa traiasca frumos si in prezent si sa se bucure de miracolul vietii ,adulti care sa respecte si legile unei societati si normal , sa respecte viata in primul rand, pe a lui si pe a altora, de fapt sa o iubeasca cu adevarat . Un copil crescut in felul asta nu are cum sa devina ce a zis domnul Sorin in a doua versiune…..nu are cum !
Andreea, Alina, Lola va multumesc pentru aprecieri. Si eu va apreciez fiecare cuvintel gandit si spus.
Domnule Sorin,
De la inceput vreau sa fac o precizare: Aceste ganduri au fost scrise de mine pentru mine si prietenii mei de pe facebook intr-o zi de sambata, cand atenta fiind la copilul meu, am observat inca o data ce inseamna sa fii liber si chiar incurajat sa vorbesti cu pasiune, despre pasiune.
Acesta nu a fost scris de la bun inceput ca un articol care prezinta adevaruri absolute sau care da indicatii altora despre cum sa faca si ce sa faca. Sunt doar gandurile mele, care sper eu sa inspire pe cei DESCHISI sau sa valideze in altii propriile trairi.
Pentru primul dumneavoastra comentariu nici nu am replica. De ce? Pentru ca nu vad de acolo nici o idee de discutat. Este doar un comentariu foarte agresiv, scris, binenteles in totala necunostinta de cauza….despre mine, ca si om si ca si mama, despre copilul meu de 7 ani, despre stilul meu de parenting.
Marturisesc ca de ani buni, m-am tinut departe de polemicile dintre parinti.
Daca va intereseaza, ca pe viitor sa avem o discutie constructiva despre anumite idei, va garantez ca am destule argumente pentru gandurile si actiunile mele. Argumete documentate, informate.
Pana atunci, va recomand sa va relaxati, sa nu mai aruncati cuvinte care dor.
Si va zic doar atat: NU TREBUIE sa fim toti la fel pe aceasta planeta, sa gandim la fel. Tocmai asta e frumusetea vietii. E ok sa gandim diferit. Nu e ok sa folosim cuvinte care dor.
Mimi: am citit mai multe. Unele nu au nici o legatura cu comentariul meu, asa este. Dar, aproape ca nu exista nici unul care sa nu aiba ceva de afirmat cu privire la ceva ce “ar trebui” facut de catre noi ceilalti. Nu pare sa mai existe om care sa nu aiba o parere militanta despre orice. Imi face placere sa citesc articole care descriu experiente personale, am si eu doi copii si sunt curios in ce masura lucrurile seamana (sau nu).
Dar, oricat de placuta ar fi experienta citirii acestora, totul se schimba cand vad propuneri de “indreptare” a societatii. Ele sunt in majoritatea cazurilor razbunatoare si egocentrice. Exista doua atitudini posibile cand ceva nu iti place. Prima e sa distrugi, eventual in numele curateniei, a doua e sa incerci sa pricepi ce se intampla acolo. Am impresia ca prea multi si-ar dori-o pe prima.
Alina: vorbesti despre copilul (sau omul) care “isi gaseste adevarata sa fire”. Asta presupune ca un copil are in el din nastere absolul tot ce ii trebuie sa se dezvolte frumos si armonios. Crezi asta? Pentru ca mie imi e teama sa cred asta. Mie imi e teama sa presupun ca tot ce am eu de facut ca parinte e sa il las in voia lui si va fi ok. Nu-mi place nici mie ce-mi zice societatea si nici tonul pe care o zice dar nu reusesc sa gasesc atata siguranta de sine incat sa afirm ca nimic din ce spun ei nu are nici un pic de merit.
O fiinta umana e o creatura complicata. O creatura care trebuie sa acumuleze o cantitate imensa de informatii inainte de a putea iesi in viata. Cantitatea aia imensa de informatii trebuie sa i se dea de catre restul societatii si asta nu e deloc un proces simplu. Nici un profesor de matematica nu poate sa jure ca orice copil va folosi limite de functii in viata lui. Dar nici tu ca parinte nu vad cum ai putea avea curajul sa juri ca nu le va folosi.
Intr-adevăr, autoarea nu a “trebuit” sa își mai citească lecturile din copilărie si adolescenta si astfel, tocmai in acest articol își demonstrează lipsurile de comunicare in scris: nepermis de multe puncte de suspensie, greșeli gramaticale si de lexic.
Sa nu fiu înțeles greșit, sunt de acord cu fondul problemei, dar nu pot sa nu remarc si forma ei. Astfel, “trebuie” își ia rolul de cauza-efect: daca un copil nu “trebuie” sa își mănânce legumele, se va dezvolta greșit. Daca nu citești multă literatura in copilărie si adolescenta, devii un adult cu carente de limbaj si in felul acesta iti limitezi accesul in cercuri sociale superioare, in care dezvoltarea personală are alte nuanțe decât in cazul casierei.
Astfel, eu cred ca de fapt “trebuie” devine o algere.
Si am uitat încă un lucru: lipsa lui “trebuie” TREBUIE înlocuită cu exemplul personal al parinților. Daca părinții ar fi citit literatura in mod obișnuit, doua ore duminica sau înainte de culcare, autoarea ar fi descoperit plăcerea lecturii. Daca părinții ar fi creat, prin comunicare, magia renașterii naturii din fiecare an, autoarea (pe arunci copil) ar fi putut articula mai ușor opinii filosofice, in adolescenta.
Concluzia mea: exemplul personal al parinților poate înlocui, in oarecare măsura, “trebuie”.
Claudiu, ai dreptate.
Acesta este un text scris cu alt scop principal, nu a fost verificat de mine nici macar o data. Nu am dorit sa scriu ceva rigid, de aceea multele puncte de suspensii. Pentru ca, vezi tu, eu nu activez in comunicare si televiziune si sunt ok cu asta.
Stiu sigur ca nu mai scriu perfect corect gramatical (daca e sa vorbim de virgule si puncte de suspensii) si sunt ok cu asta. Nu gandesc nici cu DEX-ul sau Indreptarul ortografic langa mine. Si sunt ok si cu asta. Am multe alte prioritati in viata, multe alte lucruri de facut, de trait, de gandit la…
In schimb, am o stima de sine foarte ridicata. Sunt ok cu faptul ca nu am citit LITERATURA sau FILOSOFIE. Si … chiar nu cred ca e un must, pentru ca nu suntem toti la fel, nu avem toti aceleasi pasiuni. Eu citesc foarte multe informatii care imi folosesc. Citesc psihologie, citesc spiritualitate, citesc multe multe informatii medicale, citesc multe informatii tehnice cand ma lovesc de ceva in viata, citesc si ma docomentez frenetic despre iubire, oameni, relatii, sentimente, emotii. Citesc lucruri care ma ajuta sa cresc ca si om, sa imi gasesc SI pastrez pacea interioara. Citesc ca sa inteleg situatii, mecanisme, actiuni si nu ca sa traiesc in povestea altora. Vreau sa traiesc propria mea poveste. Si, te asigur, viata mea e o poveste , o tragedie, o comedie, toate genurile la un loc.
Te asigur ca sunt constienta ca nu sunt perfecta, dar ma iubesc tare. Ma iubesc asa cum sunt si, daca copilul meu va prelua asta de la mine, voi fi tare fericita.
Cred ca marea mea revelatie in aceasta viata a fost puterea de a accepta ca nu suntem toti la fel. De aici, am o foarte mare toleranta pentru oameni si actiuni, sunt deschisa la idei si nou.
Ma scuzi daca am omis virgule, sau am folosit prea multe puncte de suspensii, sau am mancat vreo litera. Astea sunt doar gandurile unei mamici imperfecte, care vrea sa creasca un copil imperfect pentru societate, dar perfect pentru natura umana, perfect pentru a viata fericita, perfect impacat cu lispurile sale, perfect constient de calitatile sale.
Si, mai presus de toate, nu mi-e frica sa spun cine sunt si cum sunt chiar daca nu sunt in tipare si nu sunt perfecta. Mi-am asumat total declaratia ca nu am citit literatura, asteptandu-ma sa fiu mustrata pentru asta.
nu te cunosc personal, dar te ador 😉 De multa, foarte multa vreme n-am simtit ca rezonez asa mult cu gandurile si ideile cuiva…
Alexandra, pentru ca textul asta, de fapt, e doar o reprezentare vizuala a a unor ganduri care au plecat din sufletul meu, pentru alte suflete, iti multumesc mult.
Mi-e drag cand, total intamplator, intalnesc persoane care vibreaza cu mine.
Mi-au intrat direct in suflet cuvintele tale.
Copiii vor fi mereu oglinda parintilor, asta nu-i o noutate. Cunosc insa si adulti sanatosi, fosti copii de parinti “defecti”. Care este secretul lor? Empatia oamenilor pe care i-au intalnit de-a lungul vietii, care le-au simtit copilaria viciata de carentele primilor lor educatori – parintii- oferindu-le mai tarziu, dar deloc tardiv, sansa de a se insanatosi pe dinauntru. Nu toti avem sansa asta, dar posibilitatea exista. Raman la parerea mea, ca daca in familie exista o linie clara in ceea ce priveste educatia copilului inca de la nastere, copilul va avea echilibrul interior necesar deschiderii catre lume, catre cunoastere, catre interrelationare. Educatorii de dincolo de familie nu fac decat sa completeze si imbunatateasca ceea ce au inceput parintii.
ANDREEA, e plina lumea de oameni alintati care dupa ce traiesc o prima jumatate de viata la adapostul “libertatii” oferite de parintii lor ajung sa planga de nervi ca lumea nu arata asa cum vor ei. Reactia mea e motivata de faptul ca articolul tau, ca multe altele, incurajeaza un mod de gandire utopic. Exista o intreaga cultura care ne invata ca e o idee proasta sa ne credem buricul pamantului. Suntem suficient de inteligenti sa ii rezistam sau sa o ocolim cu argumente de genul “de fapt a fost alegerea mea sa lucrez pe un salariu mic asa ca asta nu se pune”.
Reactia mea vine din frica. Omul fricos e agresiv. Mi-e frica de lumea in care imi trimit copiii. Mi-e frica de faptul ca am gresit fundamental invatandu-i sa fie nuantati, dubitativi, sa nu creada nici o data ca au dreptate absoluta. Pentru ca vor trai in mijlocul unor oameni cu avalanse de certitudini in fata carora nu vor avea nici o sansa. Pentru ca vor infrunta oameni care au fost invatati de mici ca daca ceva nu le place, NU TREBUIE sa-l faca. Ca daca ceva nu se potriveste fix cu dorinta lor de moment, atunci acel ceva e in mod necesar rau.
Incapacitatea de a reactiona la mediul inconjurator, in special daca apare ca o consecinta a unei pareri disproportionat de buna despre propria persoana, propriile principii, propria cultura, este cea mai frecventa cauza a nesimtirii.
Sorin, si mie mi-ar fi frica in locul tau.
Oamenii aceia alintati de care vorbesti, nu sunt oameni care au fost responsabilizati prin oferirea dreptului de a alege. Pentru ca, vezi tu, orice actiune a noastra atrage dupa sine o consecinta. Copiii liberi sa aleaga infrunta consecintele actiunilor lor. O consecinta a unei atitudini necorespunzatoare e iritarea celuilat, de exemplu, care atrage dupa sine o serie de comportamente nu tocmai placute in celalalt. Imi invat copilul sa observe lucrurile astea, sa analizeze, sa isi explice, nu sa o ia de buna pentru ca ii zic eu ca trebuie.
Oamenii alintati, de care vorbesti, sunt oameni neresponsabilizati, oameni pentru care parintii au facut totul. Oameni carora le e greu sa gandeasca pentru ei si mereu apeleaza la parerea altora, au nevoie de validari sau, mai rau, de comenzi.
Da, daca ceva nu iti place, nu esti obligat sa il faci. Totusi, fiecare decizie are o consecinta pe care o suporti.
Apoi, trebuie asta e atat de relativ. Ce TREBUIE pentru tine, poate pentru mine e lipsit de insemnatate. Iti dau un exemplu simplu: copilul meu nu trebuie sa poarte fular. Pentru ca eu stiu ca nu lipsa fularului ii provoaca infectiile respiratorii. Poate pentru tine sau alti parinti fularul e cu TREBUIE.
Apoi, iti recomand sa cauti explicatii in psihologie, NLP si orice carte de dezvoltare personala. Sa studiezi conceptul de “stima de sine”.
Iar ideea cu “buricul pamantului” e o idee falsa printre cei care au ceva cu libertatea de a alege. Nu, nimeni nu se crede buricul pamantului. Pentru ca nu traieste intr-un glob de sticla sub fusta mamei, care ii da comenzi sau ii invalideaza/valideaza actiunile. Copilul liber este un copil care traieste in lumea reala, vede bunici, vecini, cadre didactice cu tot felul de principii. Si simte pe pielea lui consecintele faptelor sale.
Copilul liber invata despre viata, experimeteaza, intelege, dar nu o ia de buna pentru ca i-o zice oricine.
Si inca ceva… Poate ca acum e fun sa ai un copil obedient, dar copilul obedient va deveni un adult obedient. Si ce te faci, daca la un moment dat se va indragosti de o persoana nepotrivita si va fi obedient fata de acea persoana si nu fata de tine.
Ps: Si sa nu iti inchipui ca nu am si eu o serie de ” Trebuie”. Nu am sa il las vreodata sa experimenteze cum e sa treci strada pe rosu.Desigur, intai ii explic, putin probabil sa nu inteleaga, dar daca totusi nu ar intelege as interveni ferm.
Andreea, daca pana acum rezonam cu cele scrise, acum sunt total cucerita. Sunt perfect de acord cu a creste un copil capabil sa ia decizii constient fiind de consecinte.
As vrea sa recomand o carte care se numeste “The Conscious Parent ” scrisa de Shefali Tsabary.Nu cred ca a fost tradusa in limba romana si nici nu cred ca se gaseste in Romania, insa poate fi comandata cu siguranta de pe internet.
http://www.amazon.com/The-Conscious-Parent-Transforming-Empowering/dp/1897238452
Oh, ce subiect extraordinar de discuție și de meditație ai propus cu textul ăsta, Andreea! Îmi vine să te pup, deși nu te cunosc personal.
Și cât de bine ne face să ne luăm, din când în când, puțină distanță și să reconsiderăm motivațiile care ne guvernează acțiunile, seturile de trebuie pe care le-am internalizat la un moment dat, în cheie adaptată sau în cheie rebelă, și să le mai scuturăm un pic de praf, așa, ca o curățenie generală de primăvară. Tot textul tău este, așa cum îl văd eu, o pledoarie pentru Copilul liber, adică acea instanță din noi în care râdem din tot sufletul, plângem din tot sufletul și, în general, simțim și acționăm fără să ne preocupe prea mult efectul acțiunilor noastre asupra celorlalți (și da, Sorin, cred că și la asta se referea temerea ta legată de nesimțire; de multe ori, când suntem în Copilul liber, suntem nesimțitori sau puțin receptivi la alt fel de motivație decât exprimarea neîngrădită a eului, pentru că CL e, pe cât de autentic, pe atât de amoral), ci numai libera exprimare a ceea ce simțim și suntem, hic et nunc. E un loc foarte bun în care să ne aflăm, din când în când, și din care mulți dintre noi își trag energia, zvâcul psihic, cum s-ar spune, și pe care prea mulți dintre noi, prinși în hățișurile de trebuie, îl vizitează mult prea rar sau deloc. La fel și cu Copilul Supus sau cu cel Rebel. Avem nevoie de o anumită doză de Copil Supus pentru a ne integra într-un grup, de orice fel ar fi el – familie, grup de studiu, grup de muncă, guvernat de niște reguli mai mult sau mai puțin explicite. În mod ideal, aceste reguli sunt făcute pentru a ne proteja, pentru a ne oferi acel cadru de previzibilitate în care să ne simțim suficient de în siguranță pentru a înflori individual și pentru a coopera. S-a făcut, la un moment dat, un experiment interesant: un grup de școlari a fost îndemnat să se joace mai întâi într-un spațiu slab delimitat, desenat cu creta pe asfalt, fără reguli, fără limite. S-au îngrămădit cu toții către centrul spațiului respectiv și a ieșit o păruială generală. 🙂 În faza a doua a experimentului, spațiul era bine delimitat, cu un gărduleț, exista un set clar și concis de reguli. Școlarii s-au jucat organizându-se în grupuri, și-au împărțit teritoriul, doza cuantificabilă de cooperare o depășea cu mult pe cea de concurență, mult mai puțină agresivitate.
Și avem nevoie și de o bună doză de Copil Rebel, acea instanță din care suntem capabili să dăm cu tifla autorității, în care ne simțim confortabil să punem la îndoială regulile pe care le resimțim ca fiind arbitrare sau opresive sau pur și simplu neconforme cu motivațiile noastre la un moment dat. Din Copilul Rebel ne luăm energia și curajul de a spune Nu! atunci când considerăm că șeful nostru are niște așteptări nerezonabile de la noi, de exemplu.
Acum, toate aceste instanțe ne sunt utile, spune analiza tranzancțională, în care sunt eu specializată ca psiholog, în diferite circumstanțe și momente ale vieții. De asemenea, fiecare dintre noi are o stare preferată, o adaptare pe care și-a ales-o, în general, la vârste mici, în funcție de bagajul genetic, de condițiile de mediu, de presiunea și contextul social, de modele. Unii se simt mai confortabil în Copil Supus, și aceștia ajung excelenți executanți. Societatea are nevoie de executanți. Nu putem fi toți șefi sau vizionari, dar ne putem guverna alegerile relaționale și laborale tocmai valorizându-ne pentru ceea ce suntem și primind recunoaștere pentru calitățile pe care le avem la un moment dat. Alții se simt mai bine în Copil Rebel și aceștia sunt condiționați de adaptarea lor rebelă să-și aleagă, câteodată, acele meserii pe care nu și le doresc pentru ei părinții lor, de exemplu 😀 Rebelii sunt esențiali într-o societate. O societate fără rebeli e ca un organism fără anticorpi, dacă-mi este permisă comparația. Prețul plătit de rebeli este, de multe ori, unul mare, la nivel personal – mult prea preocupați să se lupte cu autoritatea, cu regulile, cu trebuie, cu a-și motiva și justifica lupta permanentă, nevoia de consecvență îi împinge la a rămâne încremeniți în luptă chiar și atunci când nu (mai) e cazul. Cei care se simt cel mai confortabil în Copilul Liber se îndreaptă, așa cum bine intuia Sorin, către meserii mai degrabă artistice, creative, în care libertatea de exprimare este mai mare. În politică, de exemplu, am văzut cu toții la președintele anterior cum faptul de a-ți lăsa Copilul Liber să-ți motiveze, în momente cheie, deciziile publice, e o idee foarte proastă și pentru sine, și pentru societate. 😉
Oricare dintre aceste instanțe, activată în exces sau în circumstanțe nepotrivite, fără a fi echilibrată de o bună doză din celelalte, provoacă dezechilibre. Nu cred că absolutizarea vreunuia dintre ele poate aduce beneficii în sine și cu siguranță nu aduce niciun beneficiu într-un dialog care se vrea constructiv, nu unul de genul Adevărul meu este mai adevărat decât al tău. Privirea în termeni mai largi decât opțiunile individuale, la nivel de societate, de istorie, de cultură a beneficiilor diferenței, cred că ne ajută pe toți să ne răcorim de absolutizarea experienței personale.
Ioana, iti multumesc pentru mesajul tau. Sunt total de acord cu ce spui.
Desigur ca discutia este mult mai lunga. Desigur ca visul asta al meu de a nu mai fi toti obligati sa fim la fel, comparati, evaluati are si multe alte argumente, in afara de experienta personala.
Daca ne dam macar voie sa visam ca asa ceva ar fi posibil si am incerca sa aplicam o educatie fara obligativitate la tot pasul, am realiza ca nu e chiar asa extrem. Pentru ca, in practica, toata lumea are un set de reguli. Este o diferenta intre a lasa copilul de izbeliste si a il educa fara a-l obliga la tot pasul.
Textul meu e unul mai mult emotional decat informativ si de aceea , poate, lasa loc la atatea interpretari. 🙂
Eu mulțumesc, Andreea. Și eu cred că emoțiile sunt cea mai bună ușă spre schimbare. Să ne recitim sănătoase și vesele și poate-i mai dai o șansă lui Colț Alb – nu-i ușor să-ți găsești locul într-o lume de câini când ești pe trei sferturi lup. :))
Și, dacă tot a venit vorba de experiență personală, mă simt datoare să includ propria poveste despre raportarea la trebuie, că și-așa m-am întins cât o zi de post cu primul comentariul.
Eu sunt rebelă la bază. În devenirea mea ca om, m-am lovit de mică de o mulțime de trebuie pe care părinții și societatea încercau să mi-i bage pe gât fără multă preocupare să îi transforme în motivație intrinsecă. Eram genul ăla de copil enervant care întreba mereu, de la vârste foarte fragede, când i se prezenta o regulă sau o interdicție, De ce? Iar explicațiile de genul: Așa se face. Râde lumea de noi. Te bate Dumnezeu. Ce-o să zică X?, venite dintr-o cultură tradițională, conformistă și în plus atinsă de flagelul totalitarismului, în care locul controlului era unul extern, de predeterminare, de plasare a autorității în exterior, nu m-au satisfăcut niciodată. Mulți dintre părinții de astăzi au crescut astfel, pe vremea comunismului, în copilăria mică, împinși fie către adaptarea unui conformism obedient, fie către cea rebelă, când și-au văzut proprii părinți incapabili să spună Nu, până aici! și să-și ia puterea înapoi de la regimul opresiv. Și așa am ajuns, către maturitate, să mi strepezească dinții de fiecare dată când apărea trebuie. Mi-a luat aproape zece ani să recuperez valențele benefice ale lui trebuie în viața mea și a celor din jur și să-mi fac propriul sistem de verificare internă când mă lovesc de câte-un trebuie. Să învăț responsabilitatea, alta decât cea facilă a plăcerii de a fi mereu contra, mereu altfel, de a mă defini prin diferență. Acum, pentru fiecare trebuie pe care decid că e cazul să-l urmez, din considerente de responsabilitate față de mine și față de ceilalți, am grijă să-mi ofer și niște minute în Copil Liber, pentru a mă energiza și a echilibra balanța. Ca părinte, nu l-am demonizat pe trebuie. Am însă grijă să le ajut pe fetele mele să găsească, când e posibil, și motivații intrinseci pentru o acțiune sau alta din sfera obligativității. Le explic, de exemplu, că e bine să cunoști și aplici regulile de ortografie și de punctuație în comunicarea scrisă pentru că, așa cum ne învață psihologia, peste 60% din comunicare se realizează nonverbal (ton, pauze, postura corpului, accente), iar ortografia și punctuația tocmai asta sunt, corespondentul la nivel de scris a nenumăratelor nuanțe nonverbale care se pierd în comunicarea scrisă. Așadar, nu scriem corect pentru că reguli, ci scriem corect pentru că vrem să (ne) comunicăm cât mai bine și nuanțele discursului nostru să fie receptate cât mai aproape de conotațiile inițiale. Fără ca asta să presupună un efort mai mare decât e necesar din partea interlocutorului. 😉 Faptul de a avea două fete atât de diferite între ele, cu nevoi diferite privitoare la raportarea la trebuie, m-a ajutat mult să nu absolutizez nicio viziune și-sau nicio soluție parentală. Cred sincer că, în afară de cazurile patologice, când nu se mai pune problema de responsabilitate, fiecare își crește copiii CUM POATE MAI BINE și că, oricâtă energie ai pune în asta, niciodată nu vei reuși să transmiți copilului tău altceva decât propriile valori. Cel mai bun lucru pe care-l poți face pentru tine și pentru ele, zic eu, este să ai grijă ca aceste valori să fie supuse revizuirii permanente, să-ți păstrezi deschiderea, să dai voie celor din jur să aibă un impact asupra ta în egală măsură în care te aștepți ca tu și valorile tale să aibă un impact asupra celor din jur. Valori care includ o grămadă de trebuie, impliciți sau expliciți. Aud mulți părinți: Vreau să-i ofer copilului meu libertatea (sau iluzia ei, cum ar spune Sorin :), sunt mai multe școli filosofice aici) permanentă de a alege. Eu însămi mă trezesc gândind astfel. Adevărul este, însă, cred eu, că există situații (multe) în viață când facem lucruri pentru că trebuie. Toată arta de a fi părinte, pentru copilul interior sau pentru copiii reali, cred că ar consta în a-ți asuma responsabilitatea de a netezi drumul către (re)găsirea unor motivații intrinseci în trebuie. Cam ca sexul după căsătorie sau după ce relația a cunoscut un oarece grad de oficializare. Dacă acum mai și trebuie, nu-nseamnă că nu poate să-ți facă și plăcere 😀
Ioana, Andreea
Imi plac rebelii. Tot timpul mi-au placut si daca fac o socoteala simpla, probabil ca in aproape orice domeniu prefer rebelii celor care merg pe carari batatorite. Dar cei pe care ii admir eu sunt genii. Care au ajuns la rebeliunea pe care o admir in ciuda unei educatii stricte (uneori) si la performantele pe care le au in ciuda unei educatii formale (de cele mai multe ori). Ei ies din tipare. Nu se (prea) pun.
Toata discutia asta poate fi rezumata (cel putin momentul de acum) la intrebarea: Am voie sa presupun ca am un copil cu totul deosebit? Statistic deosebit? Am voie sa pornesc de la premisa ca trebuie sa-l incurajez sa fie el insusi, cu toate “rebeliunile” lui si sa sper ca o sa fie unul dintre cei putini?
Sau trebuie sa iau in calcul ipoteza dureroasa ca el va fi, ca si mine (aici ma refer la mine personal, nu la voi) un personaj mediocru, pentru a carui liniste e mult mai important sa poata sa incaseze decat sa poata sa loveasca? Capacitate pe care eu nu o am, ca veni vorba?
Sigur, discutia s-a nuantat destul de tare si in foarte scurt timp o sa fim de acord intr-o foarte mare masura. Pentru ca fondul problemei e corect, e o idee proasta sa te lasi strivit de autoritatea grupului din care face parte. Dar nici sa afirmi ca tot ce iti propune comunitatea e gresit nu e in regula. Si ca orice lucru care nu indeplineste aprobarea ta trebuie respins…
Uite, asta shareuiam eu zilele trecute pe fb. De la un geniu citire . 🙂
Albert Einstein
Despre scoala:
***Şcoala m-a dezamăgit şi eu am dezamăgit şcoala. Mă plictisea.
Profesorii se comportau ca şi nişte sergenţi.
Eu doream să învăţ ce doream eu să ştiu, iar ei voiau să învăţ pentru examen.
Din această cauză eu nu valoram nimic,
şi de multe ori mi-au sugerat să plec.
Simţeam cum setea mea pentru cunoaştere
era ştrangulată de către profesorii mei;
notele erau singura lor metodă de evaluare.
*** Cum poate un profesor să înţeleagă un tânăr cu un asemenea sistem?
De la vârsta de 12 ani am început să suspectez autoritatea
şi să nu am încredere în profesori.
***Majoritatea profesorilor îşi pierd vremea punând întrebări
care urmăresc să dezvăluie ce nu ştie elevul,
în vreme ce adevărata artă a examinării constă în a afla
ce ştie de fapt elevul sau ce poate să ştie.
***Nu e foarte important ca cineva să înveţe date.
Pentru asta n-are nevoie de facultate. Le poate afla din cărţi.
Importanţa unei educaţii într-o facultate de arte liberale
nu constă în învăţarea multor date, ci în antrenarea minţii
pentru a cunoaşte ce nu se poate afla dintr-un manual.
***Scopul educaţiei ar trebui să fie pregătirea unor oameni
care să acţioneze şi să gândească independent şi care,
în acelaşi timp, să vadă în slujirea comunităţii realizarea supremă a vieţii lor.
***Arta supremă a profesorului este de a trezi
bucuria exprimării creatoare şi bucuria cunoaşterii.
***Daţi în mâna educatorului cât mai puţine măsuri coercitive cu putinţă,
astfel încât singura sursă a respectului tinerilor faţă de el
să fie calităţile lui umane şi intelectuale.
***E un miracol faptul că, în cele din urmă,
curiozitatea (elevului) supravieţuieşte educaţiei şcolare.
Albert Einstein
Nu știu, Sorin. Nu cred că rebelii ‘se cresc’ programatic ca rebeli. Sau poate înțelegem lucruri diferite prin rebel. În cadrul meu de referință, cu cât educația e mai strictă, mai formală, mai constrângătoare, cu atât cresc, statistic, șansele ca cei educați să aleagă o adaptare rebelă. Fie și pentru faptul că e cu atât mai ușor să fii rebel cu cât cadrul este mai rigid structurat. E o formă destul de facilă de a primi recunoaștere (negativă și-sau secret admirativă) fără a trebui să faci ceva prea constructiv în schimb, în afară de a fi contra. Desigur, există mult mai multe variabile aici.
În ceea ce privește dihotomia genii-mediocri.. hm. Există o ambivalență păguboasă la nivel social pe subiectul ăsta. Și o presiune inumană de excelență și pe părinți, și pe copii, și pe educatori. Poate nu ne-ar strica să recuperăm ceva din sensul inițial, nepeiorativ, al lui aurea mediocritas. Eu consider că cea mai importantă misiune a mea, ca părinte, e să-mi iubesc și să-mi accept copiii necondiționat. Cred că e cea mai sănătoasă bază pe care un copil își poate construi, cu forțele și atuurile lui, calea în viață. Și mă întorc la bază de fiecare dată când mă macină neliniștile sau mă ia valul (sau curba lui Gauss), educațional vorbind. 🙂
Andreea, eu am citit “Colt alb” cand aveam diaree, pe WC. Pentru ca ma plictiseam sa stau doar asa, in asteptare, fara o poveste care sa-mi ocupe mintea si sa nu ma plictisesc. Deci, nu mai tin minte cate ore am stat pe tron pana am terminat toata cartea. Inca de atunci stiam sa citesc rapid, pe verticala, astfel incat, la final ,sa am o idee de ansamblu si sa-mi iasa un rezumat acceptabil de scris in caietul de lecturi obligatorii pt. vacante. Tin minte ca bibliotecara scolii , cand eram in clasa a II-a, mirata ca a doua zi am si adus inapoi cartile de povesti imprumutate(cred ca erau vreo 3 ), nu m-a crezut ca le-am citit si m-a supus unui test sa se convinga. M-a cam enervat insistenta ei, pt. ca nu-mi era invatatoare la care trebuia sa-i dau raportul. Ca nu era treaba ei sa stie daca le-am citit sau nu , ci doar sa fie incantata ca i le-am restituit in termen, fara sa desenez pe ele. 🙂 Dupa ce s-a convins ca aveam habar despre continutul lor, m-a lasat in pace, fiind incantata ulterior ca am devenit o clienta fidela la povestile pe care le gaseam acolo. Ca fapt divers, cel mai mult imi placea sa le citesc sub plapuma, la lumina lanternei, sa nu se prinda parintii ca nu dorm dupa ce s-a dat ordinul “stingerea luminii si la somn”. 🙂
Domnule Sorin, eu cred ca si dumneavostra sunteți un geniu in domenii pe care poate nu le-ați descoperit încă si care poate vor ieși la lumina in afara presiunii de a fi sau a nu fi genial sau mediocru, etc. Si copiii dumneavoastră sunt geniali sunt sigura.
Va doresc sa descoperiți ce om minunat sunteți si ce oameni minunați sunt in jurul dumneavoastră.
Ne puteti da niste exemple de ce ati creat cu mare creativitate?
Si ma refer la ceva mai mult decat floricele, carti postale, medalioane, martisoare…
Eu sunt de acord ca trebuie incurajata creativitatea, originalitatea… in gasirea de solutii originale pe problemele pe care le are omenirea in anul 2015 si mai putin in crearea de rahatei.. originali.
Eu nu simt nevoia sa ma apar sau sa ma justific. As putea sa va dau niste exmple, dar nu doresc. 🙂
Cum vedeti dumneavoastra incurajarea creativitatii?
(Asta ca sa ramanem cu discutia la nivel de dezbatere de idei, si nu de jigniri aduse unor persoane despre care nu stiti absolut nimic, in afara catorva propozitii emise in acest text. 🙂 )
Ai spus ce gandesc si eu !
Foarte frumos si corect.