It takes a village…

Ieri, căldură mare, treabă multă, așa că Victor a ieșit o oră cu fetele pe-afară, „la bloc”. Copii grămadă, de toate vârstele, pe bicicletă, în cărucioare (aawwww, ce bebeluș drăăăăguț! mușcă? 😀 ), fiecare cu câte un părinte atașat. De obicei, mama. Frenezie de socializare. La un moment dat, în timp ce Sofia își învingea scârba de bebeluși („Bebelușii au salivă și eu urăsc saliva..”) și își revizuia relația cu singurul copil căruia i-a declarat vreodată deschis „te urăăăăăsc!” și chiar a încercat să o scuipe (!!), Zamfira se oprește în loc, urmărind cu privirea, cu gura căscată și o expresie WTF priceless pe chip, cum o mamă își alerga fetița pe bicicletă, agitându-și palma în aer și amenințând-o că „o bate de o usucă” și o alta care încerca să-și tragă de un picior băiețelul cocoțat în copac, urlând la el că „îi rupe urechile”.
La întoarcerea acasă, Zamfira (3 ani și jumătate) a fost deosebit de tandră, iubitoare și declarativă cu noi, și a produs în foc automat două desene-povești cu familia, pe care le-a numit Povestea cu oamenii care sunt frumoși și Familia Mami și Tati ai noștri, iar Sofia (6 ani), care are cunoștințe „solide” și destul de clare despre cum se fac, se nasc și se cresc bebelușii, a croșetat o poveste delirantă și suprarealistă despre procreare pe planeta legumelor și fructelor, poveste numită Cartoful cu mațe.
Poveștile-desene sună așa:
Cartoful cu mațe – poveste suprarealistă

A fost o dată ca niciodată o lume plină de fructe și de legume. Acolo, pe planeta fructelor și legumelor, oamenii-fructe și oamenii-legume se întâlneau pe stradă, se împrieteneau și făceau tot felul de lucruri haioase. Ei trăiau fiecare în casa lui. Castravetele, zis și Buline Negre, era vecin cu familia Mazăre și cu Cartoful cu mațe. Era singurul cartof din zona cu legume care avea mațe. Cei care vor să aibă copii, dintre legume și fructe, ajung să aibă mațe, iar cei care nu vor, nu. Cartoful își dorea un copil-băiețel. Numai Buline-negre și dr.Ardei erau fără mațe, pentru că ei nu-și doreau copii.
Într-o zi, Cartoful cu mațe s-a trezit că avea o burtă mare-mare și nu știa de ce. El s-a dus la dr. Ardei, care i-a spus:
– Vei avea un copil, așa cum ți-ai dorit. Îți crește în burtă, lângă mațe.
– Și ce fel de legumă e? a întrebat Cartoful cu mațe.
– Este tot un cartof, ca tine, i-a spus dr.Ardei.
Cartoful i-a mulțumit și a plecat fericit acasă.
Peste câteva zile, Cartoful a simțit că este gata să iasă copilul. O durea puțin burtica, pentru că bebelușul-cartof dădea din piciorușe. Cartoful-mamă s-a dus cât putea ea de repede la doctor și l-a rugat frumos să-i scoată repede-repede puiuțul din burtă, pentru că nu mai putea de durere.
Legumele și fructele nu erau băieței sau fetițe decât atunci când erau în burtică. După aceea, dacă își doreau copii, deveneau fetițe, iar, dacă nu, rămâneau așa cum erau.
Dr. Ardei a luat niște medicamente cartofice, i le-a dat să le bea, apoi dr. a luat un cuțit, nu atât-atât de ascuțit, și i-a tăiat burta Cartofului, scoțând capul bebelușului prin tăietură. Fățușca lui bebe-cartof arăta așa de drăguț, că toată lumea a exclamat: „Awwwww!”. După ce l-a scos din burtă, doctorul a adus un ac și o ață maro și i-a cusut burta mamei-Cartof cu mațe. Apoi, Cartoful i-a dat bebelușului-cartof niște lapte fermentat, pe care dr. Ardei i-l băgase în țiți prin gaura prin care scosese bebelușul. Doctorul i-a dat și un sfat mamei-cartof: „Nu uita: înainte să pui bebelușul la țiți, trebuie să tragi adânc aer în piept și așa laptele ajunge în țiți și poți să-i dai să sugă.” Drept mulțumire, mama-cartof i-a dat un pupic doctorului și a plecat acasă cu bebelușul-cartof.
Familiei Mazăre, căreia îi plăcea mult să aibă copii, a venit în vizită la mama-cartof și la bebelușul-cartof. „Ce bebe drăguuuț! Fața îi strălucește ca un diamant…” Iar bebelușul le-a răspuns „Be-weee”, adică „Mulțumesc”, în limba bebelușească. Castravetului Buline-negre nu prea îi plăceau copiii, așa că nu s-a dus în vizită la Cartof.
Bebelușul-cartof a băut mult-mult lapte fermentat și a crescut până toamna, când oamenii au cules fructele și legumele din grădină. S-a lăsat cules și au avut cu toții o căsuță nouă în burtica mea, și cei cu mațe, și cei fără mațe.
Poftă bună!

Familia Mami și Tati ai noștri

Într-o zi, Zamfira și Sofia erau dezbrăcate și se bălăceau. Tatăl lor nu le lăsa să se bălăcească, așa că s-au bălăcit oricum. Nu l-au ascultat. Când au terminat de bălăcit, tatăl lor nu le-a certat, a discutat cu ele. În altă zi, nu s-au mai bălăcit la baie. L-au ascultat.
Apoi s-au dus la mare să se bălăcească, toată familia: Zamfira, Sofia, tatăl și mama lor. Dar s-a făcut frig și Sofia și Zamfira nu se mai puteau bălăci, de frig, așa că mama le-a pus hălățelele, să se usuce. Apoi mama le-a citit o poveste, dar nu puteau să doarmă, pentru că era lumina aprinsă. Și mama le-a dat un pupic de noapte bună, ca să doarmă, și le-a stins lumina. Ele au adormit și au visat că se dădeau în leagăm, tare-tare de tot, până la cer. Sfârșit.

Povestea cu oamenii care sunt frumoși (poveste postmodernă)

Erau o dată ca niciodată niște oameni care erau foarte frumoși, până la gât. Eram noi, tati, cu mami, cu Sofia, cu Zamfira, de la picioare până-n gât. De la gât în sus eram rotunzi. Se-ntâmpla că mergeam într-un picior. Casa noastră era mare-mare, până-n cer. Adică până LA cer, ca să nu fim în spațiu! Sfârșit. În spațiu era frig. În casă era cald și bine. Al doilea sfârșit.

Q.E.D.

Citeste si Te iubesc dacă…