Primul și ultimul te iubesc

Mi se învârte viața între o mulțime de te iubesc-uri spuse și nespuse, simțite sau nesimțite, te iubesc-uri ratate, te iubesc-uri întârziate, te iubesc-uri aruncate în aer sau ignorate, te iubesc-uri pierdute și uitate, te iubesc-uri mult așteptate și te iubesc-uri respinse, aruncate la gunoi sau în groapa de gunoi a tăcerii, te iubesc-uri ale mele, ale familiei melei și ale multor oameni cu care mi se intersectează viața

Săptămâna aceasta am fost la lansarea cărții Strigătul rănilor, o carte scrisă de Aurora Martin care spune povestea de viață a Margaretei David, artistă stabilită în Italia. Am citit cartea aceasta pe nerăsuflate și mi-a rămas în minte părul fetiței care aștepta mâinile mamei să o mângăie, să îi arate iubire jucându-se în pletele ei și mângâind-o. Mi-a rămas în minte imaginea femeii adulte, Margareta, care a ajuns să ceară acest gest de iubire mamei sale în vărstă. Și refuzul mamei și renunțarea Margăi de a cere din nou, de a-i povesti mamei nevoia ei, nevoia ei de iubire. 

Credeam că îmi va fi ușor la lansare. Nu-mi pregătisem un discurs, dar îmi rulau prin minte fraze, frânturi, despre cum am citit această carte cu bucuria descoperirii unei scriituri superbe, cu admirație pentru curajul Margăi de a-și spune povestea, una care conține poveștile a milioane de oameni care se vor regăsi în ea, dar care n-au puterea să își spună povestea. E un mare lux să ne putem spune povestea sau poveștile. Să stăm cu noi cât să o înțelegem, să îi dăm timp să iasă din noi și apoi să ni se așeze iar pe umeri, să o luăm de acolo și să o punem pe o foaie de hârtie. Avem nevoie de timp să ne vedem, să ne înțelegem și să ne spunem poveștile. Iar uneori timpul acesta nu există. Nu-l vedem. Nu vrem să îi vedem existența. Pentru că ne e teamă. 

E mult mai ușor să ne uităm în poveștile celorlalți. În poveștile lor există mai multă claritate. Le putem privi cu ușurință, cu detașare, cu judecată, cu umor, cu empatie, cu lacrimi, cu entuziasm, cu oftatul acela la gândul bine că nu mi se întâmplă mie sau cu gândurile acelea de frică atunci când ni se imprimă pe creier cuvintele: și dacă o să mi se întâmple și mie?

Așa m-am uitat și eu în povestea Margăi, cu empatie, cu lacrimi, cu oglindire, dar și cu ceva judecată, că nu-i așa, la asta putem fi uneori cei mai buni. 

Și mintea mea a întrebat-o cu judecată pe Marga: 

Păi oare te-ai gândit prin ce a trecut o mamă cu un copil bolnav? Oare ei cât de greu i-o fi fost? Și oare tu de ce nu ai cerut ce ai nevoie? De ce nu ai cerut mai devreme, în fiecare zi când erai copil ceea ce ai avut nevoie de la mama ta? De ce n-ai făcut un tantrum să te vadă mama ta și să te mângâie pe păr?

Mă mândresc uneori cu fetița mea care de mică mi-a taxat orice greșeală și și-a exprimat orice nevoie în relație cu mine în cele mai vocale moduri. Reacțiile ei față de tot ceea ce făceam sau nu făceam eu erau ca un clopoțel care anunța când am luat-o pe arătură. Mă mândresc pentru că știu că am creat spațiul de siguranță în care ea să poată să exprime tot ce are nevoie când are nevoie. Știu în același timp că acest spațiu e un lux, un lux pe care mi l-am dorit și mi l-am construit știind cât sunt de importanți primii ani în viața unui copil. 

Și mintea îmi joacă uneori feste. Dacă fetița mea urla de se auzea la 3 străzi distanță dacă îl țineam mai mult în brațe pe frate-su, de ce nu a urlat și Marga? De ce a stat Marga o viață întreagă să vadă iubirea mamei doar în momentul morții ei și după. De ce nu și-a cerut partea ei de iubire, dreptul ei la iubirea mamei?

Pentru că n-a putut, mi-a sunat în minte. De ce n-a putut? Nu știu. 

Ce știu e că deși cartea conține o viață întreagă de om, până la vârsta maturității, de la început până la final am văzut fetița care căuta iubire. Fetița rănită, cu răni încă deschise, cu disperarea că mama s-a dus și că acum nu mai există nicio mână fizică care să o poată mângâia pe păr. 

Și credeam că îmi va fi ușor la lansare, pentru că ia uite ce clar pot să văd în viețile altora. Ce limpede pot să o văd pe fetița Marga care și acum, după zeci de ani suferă după iubirea și atenția furate de fratele ei, care încă îi poartă ranchiună fratelui, care speră ca de acolo din cer mama o să vadă că fratele ei, căreia ea i-a dat ambele ei mâini, plimbate prin părul lui și toate îmbrățișările și alinarea, ei bine, fratele ei voia să o îngroape sărăcăcios. Dar ea, ea care nu primise nimic din tot ce primise fratele ei, care a așteptat toată viața iubirea pe care mama nu i-a putut-o da, ea e copilul bun, ea e cea care îi oferă acum înmormântarea cea frumoasă, una care să o facă mândră pe mama ei, acolo unde e. 

Am simțit acolo, în zilele de la înmormântare descrise de Marga, toată furia strânsă întreaga viață, toată frustrarea, toată gelozia, toate comparațiile, toată suferința, tot ego-ul rănit. Toată lipsa de iubire. Toată lipsa de iertare și pace. 

Și văzând eu toate lucrurile alea din avion mă gândeam că eu sunt tare bine și norocoasă. E incredibil cum suferința din viețile celorlalți mă duce cu gândul la binele din viața mea. E un fel de mecanism de apărare a minții care îmi spune parcă să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am pentru că totul e atât de fragil și poate să dispară într-o secundă. 

Eram bine, recunoscătoare și mă simțeam plină de înțelepciune văzând eu toate substraturile cărții. După care a vorbit Aurora despre multiplele teme din carte și printre altele a spus că nici mama ei nu îi spune că o iubește, iar dacă o sună pe mama ei de departe și îi spune acesteia te iubesc, mama ei îi răspunde blând spunându-i și mama te iubește. 

Și mama, a accentuat Aurora aceste cuvinte, ca și cum mama era o altă persoană, în neputința ei de a-și spune iubirea la persoana întâi, asumat. 

Și mama te iubește a sunat în mintea mea cum sună Vă pupă Jean. Jean de la Craiova. 

Și mi s-a pus nodul în gât. Mi s-a pus nodul în gât amintindu-mi cum i-am povestit fetiței mele acum vreo 2 săptămâni cum că pe vremea bunicilor era greu, că ei nu își prea exprimă emoțiile, că mie încă nu mi-au zis vreodată în cuvinte: te iubesc, așa cum le spun eu ei și fratelui ei. Însă nodul era de-a dreptul marinăresc, pentru că m-a lovit micuța Marga care n-a făcut tantrumuri să își ceară iubirea, precum și Marga cea mare care era tot copilă și care renunțase să-și mai ceară dreptul la te iubesc-ul ei. Și mintea mea o certase și judecase pe Marga. De ce n-a țipat ea precum fetița mea? De ce nu a cerut? De ce nu a spus ea Te iubesc ? 

Pentru că n-a putut, mi-am zis atunci. 

Dar eu? Eu de ce n-am putut? Eu de ce nu le-am spus părinților: mama, tata, te iubesc?

Sunt fascinată de modul în care ne suntem mereu, dar mereu, unii altora oglinzi. 

O certasem în mintea mea pe Marga ca nu s-a dus ea spre mama ei, să o înțeleagă mai bine, să o judece mai puțin și să îi spună ea: te iubesc. S-o ierte pentru ceea ce mama ei n-a putut să îi ofere, pentru că pur și simplu n-a putut. Și să îi ofere ea iubire. Pentru că Marga părea că poate. A putut să treacă peste o mulțime de greutăți, a putut să plece în Italia, a putut să își facă o viață nouă acolo, a putut chiar să devină artistă în Italia și să primească recunoaștere pentru arta ei. Dar Marga n-a putut să își ierte cu adevărat mama. Sau fratele, a cărui greșeală era că era bolnav atunci când ea abia se născuse, și fura, fără voia lui, toată atenția mamei lor. 

Mă certam însă pe mine, de fapt, că n-am putut să o înțeleg cu adevărat pe mama, să îi înțeleg dramele ei, să îi spun dramele mele, să o iert pentru ceea ce n-a vrut să-mi facă, să îi spun că o iubesc, în cuvinte și cu voce. 

Am plecat de la lansare cu gândul să o sun pe mama și să îi spun că o iubesc, dar am intrat direct în cursul de coaching, m-a prins aproape ora 23.00 acolo, m-am culcat spunându-i copilului mic că îl iubesc. 

A doua zi am dat examen la coaching, am sunat-o apoi pe mama să-i spun că gata, sunt coach. Mama s-a bucurat și a fost mândră, așa cum e de fiecare dată când am o realizare academică sau profesională. Iar eu nu i-am mai spus că o iubesc, pentru că undeva în străfundurile minții mele anunțarea examenului era te iubesc-ul așteptat de mama. 

De câteva zile sunt coach. Coach-ul care nu i-a spus mamei ei: mama, te iubesc. Nici tatălui. 

Nu le-a spus cu voce. Deși cântă cu vocea și face ateliere de cântat pentru mai mult curaj. Curaj al participanților. Când s-a legat toată povestea asta în mintea mea, a venit într-o scurtă vizită criticul interior. 

Halal coach. Life coach. Coachul care nu le-a zis părinților ei te iubesc.  Halal e un cuvânt de la tata. Mi l-a spus în diverse contexte. Îl aud în cap cu vocea lui. 

Și pentru că în unele momente îmi iau provocările vieții și le tratez cu umor, mi-am imaginat o sesiune de coaching cu mine. 

Suna cam așa: 

Coach: Care este obiectivul tău pentru această sesiune?

Eu: să le spun părinților mei că îi iubesc. Cu voce. Să le spun așa, față în față. 

Coach: Deci ce-ți dorești să obții la finalul acestei sesiuni?

Eu: Să fac un plan despre cum și când să le spun. 

Coach: Și cum îți imaginezi că se va întâmpla asta? 

Eu: păi, o să mă duc de Paște acasă și o să caut să am un timp doar eu cu mama și apoi doar eu cu tata și o să vorbim despre vreme și despre copacii înfloriți din grădină și despre copii și despre vacanță și când se vor termina toate subiectele, o să mă uit la mama, o să o iau de mâini și o să îi spun: Mama, te iubesc. Și apoi probabil îmi vor da lacrimile, ca și cum a fost cel mai greu lucru pe care l-am spus vreodată. Mă întreb dacă o să spun tare, rar, cu intonație sau grăbit, încet. 

Coach: Tu cum îți dorești să o faci?

Eu: Păi eu aș vrea să spun  tare, rar și cu intonație. Dar nu știu cum o să iasă. Mi-aș dori chiar să n-o spun după ce am terminat toate celelalte subiecte de discuție, ci să fie SUBIECTUL, să fie DISCUȚIA însăși. Dar  nu știu. Parcă ar mai fi niște persoane în mine de care mi-e teamă că pot prelua ele frâiele și să spună ele primul te iubesc, când vor. Cum ar fi după masă, cu un rest de sarma în gură: Sărumâna pentru masă, mama. Foarte bune sarmalele. Te iubesc. Și apoi să fug la mine în cameră și să mă apuc de citit ceva.  

Coach: Și dacă ar dispărea toate persoanele alea de care ți-e teamă și ai putea să spui te iubesc în felul tău preferat, cum ai face-o?

Eu: Păi, complicat, că nah, eu sunt artistă. Mi-ar plăcea să îi compun mamei un cântec cu foarte multe te iubesc-uri. Să le pun pe toate de 40 de ani și să-l asculte pe repeat de câte ori are nevoie. Mi-ar plăcea să-i scriu și o scrisoare, pentru că îmi place să scriu. I-aș scrie și cu un avion pe cer, i-aș spune la radio sau la TV, dar simt că acum am nevoie de acel te iubesc simplu, în intimitatea ochilor și urechilor noastre. 

17:24, 29 mai, s-a trezit copila din somn în timp ce eu eram în ședința de coaching imaginar pe chat,  după o zi în care a vomat, m-a întrebat dacă e marți, de ce e luni și mi-a spus, ca din senin: te iubesc, mami. 

Și după ce s-a făcut tăcere din nou și copila mi-a privit chipul cu noduri în gât și lacrimi în ochi și s-a întors să mai doarmă puțin, m-a întrebat din nou coach-ul: 

• Sistemic, cum se leagă această întrerupere de tema ta?
• Păi, ai râde dacă ți-aș spune. Eram chiar în momentul acela din imaginația mea în care căutam secundele potrivite în care să spun cuvintele mult așteptate, căutam tonalitatea, căutam vocea, căutam să scot nodurile marinărești din gât și încercam să-mi imaginez cum ar suna. Și a sunat exact așa cum a ieșit din gura fetiței mele de 11 ani: te iubesc, mami! Simplu, cu o pauza înainte de mami, cu glas gingaș și iubitor. Și fără să mă gândesc deloc i-am răspuns copilei pe pilot automat: și eu te iubesc, puiule. Și când i-am spus asta a fost ca și cum n-am fost eu, ci a fost mama, care mi-a răspuns și mi-a spus și ea pentru prima oară că mă iubește. Numai că nu era pentru prima oară. Era pentru a nu știu câta oară din milioanele din momente în care mi-a zis că mă iubește în toate celelalte feluri. Ce-mi dau seama acum este că nu m-a durut atât de mult că nu mi-a spus mama că mă iubește, pentru că am simțit mereu iubirea ei. Și a lui tata. Ceea ce m-a durut și ce mă doare și acum e că nu le-am spus eu că îi iubesc. Că ceva mi-a ținut vocea mea blândă și frumoasă gâtuită. Că deși am iubirea în gât și o scot cu ușurință cu copiii mei, cu ei nu am scos-o prin cuvinte. Că sunt acolo unele răni nevindecate care încă mai au nevoie de balsam. Și de cremă de gălbenele. 

Iulie 2001. Acum 23 de ani am auzit primul te iubesc din viața mea. Îl mai auzisem prin filme, îl citisem prin cărți, dar nu-l auzisem spus de cineva pentru mine. L-am auzit din gura celui care acum îmi e soț, pe o bancă în parcul Copou de la Vaslui. M-a luat cu totul prin surprindere. Nici nu mai știu dacă am zis mulțumesc sau am tăcut. Dar știu sigur că n-am răspuns cu și eu te iubesc. Nu că n-aș fi avut sentimente profunde, doar că nu știam exact ce e cu iubirea. Eram de câteva săptămâni împreună, ne sărutam mai mult decât vorbeam, ne cunoșteam puțin, el urma să plece la București, eu la Iași, habar n-aveam ce o să urmeze, habar n-aveam ce se întâmpla atunci, iar el mi-a aruncat cuvintele. Așa cum aruncă unii pe front cu bombe care sfârâie prin aer și la un moment dat ating solul și explodează. Mi-au explodat în față aceste cuvinte pe care nu le înțelegeam, pe care nu știam cât le așteptasem, dar care n-aveau sens în acel moment și în acel loc, pe care nu le puteam întoarce cu un copy paste verbal, pe care le țineam bine ascunse pentru mai târziu, când le era sorocul. Ascunse în străfunduri, au fost non-cuvinte care au creat dezamăgirea pe chipul celui care se aștepta să le primească. Și în timp ce-mi șterg mucii și lacrimile, copilul mic vine să mă întrebe a cincea oară pe ziua de azi dacă se poate uita la Gardienii Galaxiei, dar îmi vede lacrimile și mi le șterge și mă consolează și îmi spune: mami, te iubesc, orice s-ar întâmpla, oricum ai fi, orice culoare ai avea. Știe el că mă atinge cumva când spune asta, pentru că probabil nu întâmplător prima mea carte pentru copii s-a numit Te iubesc, orice culoare ai avea. 

Acum am înțeles că orice început de relație vine cu o iubire pasională, cu atracție, cu fluturi în stomac, că iubirea de acum 23 de ani era una frumoasă, dar nu una conștientă. Că abia iubirea de la 40 este cea în care, conștientă de calitățile și defectele partenerului meu pot să aleg să îl iubesc. Pentru că  iubirea e doar de 2 feluri: conștientă și inconștientă. N-a durat mult până să spun și eu acel te iubesc al tinereții. Poate vreo lună, n-am notat data în calendar, dar știu că l-am asociat cu gustul despărțirii, cu gustul kilometrilor dintre Iași și București, ca și cum două mâini întindeau un elastic imens de 397 de kilometri de la căminul C1 de pe Copou până la căminul P5 din Regie și după ce l-a întins la maxim i-a dat drumul și elasticul ăla s-a plesnit de un perete și din plesnitura aceea a ieșit primul meu te iubesc. 

Trăiesc de aproape 2 ani, o iubire conștientă, în care mă văd cu bune și cu rele și îmi văd partenerul de viață cu bune și cu rele, învăț să îmi înțeleg și să îi înțeleg rănile, mi le ling pe ale mele și dupa 10 ani grei emoțional, cu multe transformări, aleg să muncesc la relația de iubire, care nu se mai hrănește din fluturi în stomac. În ultimii doi ani, am început să spun altfel de te iubesc-uri. Te iubesc-uri profunde, nescoase pe gură automat, te iubesc-uri asumate, cu greutate. Te iubesc-uri de după mult plâns, de după multe răni, de după multe proiecții, de după multe alergări în interiorul meu. Cu cât îmi găsesc mai multă putere, mai mult sens și mai multă iubire, cu atât am te iubesc-uri mai grele, mai pline, ca niște ancore de metal care cald pe fundul unei mări tăcute. Pentru că nu mai știu de când te iubesc-urile mele se întâlnesc cu tăcerea. Cu o tăcere mai grea și mai mare decât ancorele mele presărate prin toată marea. 

• Tu mai știi când ți-am spus ultima oară că te iubesc? m-a întrebat iubitul meu acum câteva luni. 

Nu mai știam, pentru că el nu e un om al cuvintelor, el e mai degrabă al faptelor. Și mă îngrijora mai mult că nu îi mai simțeam iubirea, nu că nu mi-o mai spunea. Sau că i-o simțeam amestecată cu furie și frustrare și supărare și suferință, ascunsă între toate și făcută atât de mică, încât niciunuia dintre noi nu îi mai era clar dacă ea mai există sau nu. 

Eu nu mai știam, dar el părea că știe foarte clar clipa în care nu mi-a mai spus un ultim te iubesc. Clipa în care poate a încetat să mă iubească sau clipa în care a decis să mă pedepsească pentru toată suferința pe care a primit-o în relație cu mine oprindu-mi iubirea sau șirul cuvintelor care mi-o alimentau. 

Îmi sună în cap câteva versuri pe care le-am citit în liceu și pe care nu le-am putut simți atunci și ce bine că nu le-am putut simți. 

Cum să trăiești frumos fără iubire,

Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,

Cum să cuprinzi neliniștea din zori

Și pacea din amurg dintr-o privire?

 Am învățat în lucrul cu sinele o mulțime de instrumente pentru a da vieții un sens. Am învățat că fiecare episod din viață, oricât de greu, are un sens și vine cu niște daruri. Sunt într-o etapă în viață în care învăț să trăiesc fără iubire și fără te iubesc-uri de la omul pe care îl iubesc. Care e darul în toată povestea asta? Care sunt beneficiile? Mi-e greu să le văd în acest moment, însă simt nevoia să scriu. Să scriu să dau afară lacrimile care-mi stau în gât, să scriu pentru a mă găsi pe mine și a-mi găsi puterea, să scriu pentru a înțelege, să scriu pentru a fi oglindă pentru cei ce mai trăiesc fără un te iubesc. 

P.S. Mi-am amintit că am mai scris cândva pe tema aceasta. Am căutat în arhivă și am văzut că au trecut 10 ani. Nici atunci, nici acum nu primesc te iubesc-uri verbale de la părinți, ci doar iubire enormă și tăcută. Acum însă, nu mai primesc te iubesc-uri rostite de la soțul meu. Însă primesc o mulțime de te iubesc-uri de la copiii mei, te iubesc-uri grele, ca ancore de Titanic, care mi se ancorează în marea inimii mele și care nu se întâlnesc cu tăcere, ci cu iubire, cu muzică și visuri.