Inca o poveste despre bataie

Oare de ce avem nevoie de atatea povesti despe bataie? Pentru ca inca exista (multi) parinti care cred ca bataia este o metoda de educatie. Si acest lucru ma revolta. Pentru ca si eu am fost un copil batut.

Mi-a ramas in minte o poveste de care se amuza mama cu o vecina. Se pare ca atunci cand eram mica si eram lovita fizic sau verbal cu celebrul “tu sa taci cand vorbesc eu” sau “sa nu indraznesti sa raspunzi in fata mea” aveam obiceiul de a ma da cu capul de podea, masa, de ce apucam. De ce oare? De neputinta, de frustrare, de ciuda, de nedreptate!

Nu o sa vorbesc despre abuzul fizic, sincera sa fiu nu imi mai amintesc cat de tare ma durea fizic bataia, dar imi amintesc clar sentimentul de neputinta. Am crezut ca am scapat de el acum ca sunt mare si in sfarsit pot sa raspund, pot sa vorbesc, am si drepturi, nu numai obligatii. Insa nu a plecat nicaieri, doar l-am ingropat adanc crezand ca astfel scap. Revine  insa la suprafata ori de cate ori sunt martora unui act de violenta. Ma sufoc, tremur, sunt paralizata de emotie. Vreau sa reactionez dar nu stiu cum! Se reactiveaza in mine toate emotiile din copilarie. Mi-e greu sa imi revin dupa un asemenea episod, realizez cat de vie este inca trauma, pentru ca da, violenta asupra unui copil poate duce la trauma atunci cand este constientizata. Cand nu este consitentizata poate duce la repetarea comportamentului.

Oricum ar fi, tot rau este.

Principalul argument in favoarea bataii este ca ajuta in educatie. Daca intoarcem putin situatia, oare nu ne luam rolul de parinti prea in serios?

Oare am devenit parinti pentru a avea pe cine “educa”? Sau poate am primit darul de a deveni parinti ca sa putem oferi iubire si pentru a ne inalta noi insine prin aceasta iubire catre ceva mai bun? Eu cred ca copiii au nevoie doar de iubire neconditionata si de un exemplu de conduita sanatoasa de la cei din jur (parinti, bunici, educatori, prieteni etc.).Omul este un animal social si tinde sa imite comportamentele din jur, nu sa creeze unele noi pe baza de instructiuni (“spune multumesc”, “trebuie sa iti iubesti fratele”, “joaca-te frumos” etc.). Desigur, in procesul de asimilare intra si testarea comportamentelor extreme, si este normal sa le oprim, insa prin limite ferme transmise cu dragoste, nu prin violenta (nici macar pedepse, dar asta o sa fie o discutie separata). Educatia este, in opinia mea,  necesară pentru acumulare de cunostinte, de abilitati, nu pentru definirea valorilor morale, a conduitei. Acestea nu se invata, se simt, se traiesc impreuna cu cei dragi, facilitate de un mediu armonios cu egalitate si respect indiferent de varsta.

O alta amintire vie este ca dupa ce eram batuta mi se reprosa ca “uite in ce hal m-ai adus”. Tot eu eram vinovata, in loc sa imi ceara scuze, mai arunca niste plumb peste aripile mele de copil, si-asa zdrentuite. Eu cred ca noi suntem singurii raspunzatori pentru comportamentul nostru. Putem alege sa nu ne enervam, sau sa ne exprimam furia altfel, asa cum reusim sa o facem atunci cand ne enerveaza seful la munca, spre exemplu. Daca reusim atunci, oare de ce este asa de greu atunci cand vine vorba de copilul pe care il iubim, mai mult decat pe sef, cu siguranta. Poate pentru ca este mic si nu se poate apara, asa cum poate seful sa o faca? Atunci judecati voi singuri cat de odios este sa bati un copil. Chiar si cu o palma la fund, sentimentul de neputinta este la fel de puternic.

Mi-as dori ca dupa ce citesti acest text, sa te gandesti de doua ori inainte sa ridici mana asupra unui copil. Cat despre mine, inca lucrez pentru a scapa de trauma din copilarie, cu ajutorul celui mai bun terapeut – copilul meu.

Cu drag,

Valentina

De aceeasi autoare citeste si Certitudini pierdute