Perspective și fobii

De când sunt mamă sunt din multe puncte de vedere mai fericită, sunt mai curajoasă, dar în același timp mai fricoasă. Dacă aș face o listă a fricilor, nu ar fi scurtă.  Încerc să le țin sub control și mă ajută mult calmul lui tati, care e deseori jumătatea mea rațională.

Una din fricile acestei perioade este legată de ieșitul în parc cu copiii. Eu singură cu amândoi. Pare o copilărie sau un moft, dar nu e deloc așa. Simpla ieșire din casă este în general cu plânsete, care îmi dau deja o stare de disconfort.

Care mai de care nu vrea să se îmbrace sau să se încalțe, după care Maria vrea ea să fie prima, să primească mai multă atenție etc. Am obosit să explic că nu contează cine e primul, ci doar să fim fericiți împreună. Nu știu când i-a intrat cuvântul ăsta pe creier, dar mă scoate din minți în ultima perioadă.

Apoi amândoi urlă că vor în brațe. Așa că am avut tot felul de variante de coborât cele 3 etaje. Cu amândoi în brațe, cu unul în brațe și cu unul urlând, cu amândoi de mână și amândoi urlând 3 etaje.

Au fost și momente când totul a mers perfect. Am coborât într-o formulă veselă și silențioasă. Însă momentele au fost rare și nu pot găsi încă ingredientul magic.

De ce mi-e frică să ies cu ei în parc singură?… Pentru că sunt amândoi geloși și fără nicio teamă. În plus au o viteză incredibilă. Acum sunt lângă mine și în câteva secunde sunt la o distanță considerabilă de mine. Mai mult, nu fug în aceeași direcție, ci chiar în direcții opuse, fiecare vrând să vadă după care aleg eu să merg.

Așa că am dezvoltat tot felul de ticuri verbale, spuse pe tonalități pițigăiate, care duduie de spaimă.  Spaima că îi voi pierde pe undeva, că îi va mușca un câine, că  se va duce cu motocicleta în prima mașină sau în lac. Știu, gânduri deloc pozitive.

Duminică eram în parc cu toții. Relaxați pentru că fiecare din noi, părinții, avea în grijă un copil. Fără niciun stres. Și așa am putut să îl observ pe bunicul care venise în parc cu 4 nepoți: 3 fete, cea mai mare având 6 ani și un băiat de mai puțin de 2 ani.

Era peste tot, îi vedea pe toți patru, vorbea cald și blând cu toți patru. Îi lua în brațe, îi proteja, copiii îi ascultau, chiar daca uneori nici nu-l auzeau de atâta entuziasm. Se vedea că îl trec transpirațiile, dar era calm și constant ca un ceas.  Ca aproape orice bunic, zicea că e ultima dată la tobogan după care zicea bine, hai, încă de 3 ori.

-Văd că aveți extrem de multă răbdare! îi zic lui tataie cu admirație.

– Păi se poate altfel?

– Păi mie mi-e greu cu doi, nu știu cum reușiți cu patru!

– E bunica plecată azi la o înmormântare, că altfel vine ea.

M-am conversat și cu fetele mai mari care știau și spaniolă. Fuseseră în Spania o perioadă și erau o familie romă.

Mă gândeam pe drumul acasă că am fost singura care a vorbit cu ei, cât am stat în parc. Mă gândeam cum s-ar fi uitat tot parcul la mine, dacă eu eram o mamă romă speriată că pierd copiii prin parc și începeam să strig la ei cum strig uneori: Măi, Mariaaaaaaa.  Cum aș fi simțit toate privirile ațintite pe mine, cum m-aș fi simțit judecată, etichetată din priviri, neînțeleasă, neajutorată.

Bunicul acela a fost pentru mine ca o carte de parenting. Am învățat că dacă eu sunt mai puțin stresată și copiii vor fi mai relaxați și îi mulțumesc!

Fotografie- Copyright D’Alex Photography

Citeste si Pui de oameni