O zi ca oricare alta
Toţi cei care mă cunosc ştiu că sunt adepta naşterii naturale. Mi se pare cel mai frumos şi mai bun lucru care se poate întâmpla atât pentru bebeluş cât şi pentru mamă. Cele 9 luni în care cele două fiinţe au stat în simbioză totală nu se pot finaliza decât cu acest act atât de dureros şi de frumos!
Încă de acum 10 ani decisesem că atunci când voi naşte, am să nasc natural, în apă. Citisem mult despre beneficiile naşterii în apă şi am concluzionat că este genul de experienţă pe care vreau să i-o ofer copilului meu. În plus, este o alternativă foarte bună pentru naşterea cu analgezice, apa oferind un efect de calmare şi estompare a durerilor.
Şi iată că rămân însărcinată. Încep să mă interesez unde îmi pot împlini visul, caut şi un medic care să mă susţină, fac toate aranjamentele, citesc, mă informez şi apoi aştept să vină momentul cel mare. Am avut o sarcină foarte uşoară, fără prea mari disconforturi. Eram mereu sprintenă, în formă şi făceam mereu mişcare pt a fi pregătită pentru marele moment.
La 36 de săptămâni, la controlul de rutină, totul era în regulă. Copilul creştea (prea bine am putea spune :P). Capul avea dimensiunea cât pentru 38 săptămâni, dar asta nu înseamnă că ar fi neapărat o problemă. Copilul se întorsese cu capul în jos şi colul începuse să se dilate. Contracţii: zero.
37 săptămâni: peste o săptămână, ne vedem iar. Copilul în aceeaşi poziţie, nu coborâse deloc, colul nu se mai dilatase. Contracţii: zero. El doar continuă să crească. Încă nu ne îngrijorăm, dar discutăm despre eventualitatea unei cezariene. Eu refuz. Vreau să mai aştept, încă nu a venit momentul. Medicul este de acord cu mine. Totul e ok momentan (placentă, lichid, semne vitale) şi nu sunt semne de îngrijorare. Ne vedem săptămâna viitoare.
38 săptămâni: aceeaşi poveste: copil neangajat pe canalul naşterii, col nedilatat suficient, iar copilul continuă să crească vertiginos. Contracţii tot zero. Discutăm din nou despre cezariană. Eu nu vreau asta. E ok. Mai aşteptăm.
39 săptămâni: Aceeaşi situaţie. Capul cu o dimensiune cât pentru 41 săptămâni, dar deloc coborât pe canal, nici măcar o urmă de contracţie. Sarcina era în continuare foarte sus. Iar eu mă simţeam că o floricică. Nu tu dureri, nu neplăceri. Zburdam lejer de parcă eram însărcinată în 6 luni… Şi discutăm iar despre cezariană. De dată aceasta mai serios. Care sunt riscurile dacă totuşi mai aşteptăm şi încercăm natural? Sarcina nefiind coborâtă, iar capul său fiind foarte dezvoltat există riscul că acesta să se înţepenească în timpul expulziei. În acest caz, nu s-ar mai fi putut interveni cu cezariană, ci ar fi fost necesară folosirea forcepsului (lucru care m-a cutremurat. Am văzut personal ce urmări poate lăsa un astfel de instrument şi nu îmi doream să risc aşa ceva…). Ar mai fi existat riscul unui prolaps de cordon ombilical, în cazul în care se rupeau membranele… Şi cu aceste două argumente m-a convins. Nu aveam de gând să risc sănătatea şi integritatea şi până la urmă, viaţa copilului meu, pentru un… moft. Am programat cezariana peste cateva zile şi am sperat totuşi că A va hotărî să vină natural… Nu era momentul…
40 săptămâni: Ora 4 dimineaţa. Ne trezim (eu, soţul şi mama) şi ne pregătim pentru mers la spital. La 6 aveam internarea şi la 8 operaţia. Îmi era frică. Tare frică. Am urât mereu operaţiile (nici nu mai am alta, dar numai ideea de operaţie mă cutremură. Felul în care bisturiul taie în carne vie mi se pare extrem de intruziv şi invaziv, un act parcă de violenţă asupra corpului meu) şi mi-e teamă de medici, spitale, injecţii, durere şi alte operaţiuni de genul. Dar trebuia să fiu curajoasă. Era cel mai înţelept lucru de făcut. Oare…? Nu puteam să nu mă întreb: Unde greşisem? De ce se ajunsese aici? Trebuia să fie altfel… Oare cum îl va afecta pe copilul meu această experienţă? Oare nu cumva greşesc? Poate trebuia să mai aştept…
Am intrat în sala de operaţie la ora 9. Tremuram că o vargă. Îmi era atât de frică încât nici nu ştiam bine cum mă cheamă. Doctorul anestezist mă roagă să semnez o hârtie. O fac. Teleghidat. Continui să tremur. Mi-e frig. Şi frică. Le spun asta. Asistentele, însă, au fost foarte calde cu mine. Mi-au vorbit mereu, m-au încurajat, m-au ţinut de mâna. M-a ajutat asta.
O rog pe doamna doctor să-mi povestească ce se va întâmpla în continuare. Îmi povesteşte. Aud, dar nu reuşesc să şi ascult. Cuvintele zboară pe lângă mine. Oare ce face bebe? Este speriat? Eu sunt… Deodată începe să-mi fie cald. Picioarele sunt cuprinse de mii de furnicături şi o relaxantă senzaţie de cald. E bine. E mai bine aşa. Mă întind pe masă, îmi leagă mâinile şi încep pregătirile. Simt cum corpul meu este tras şi împins în diverse direcţii, dar nu pot riposta de nici un fel. Ce senzaţie ciudată şi oribilă de lipsă de control asupra propriului corp! Măcar ştiu sigur că anestezia funcţionează şi nu voi simţi nimic… Doctorul anestezist stă la capul meu şi vorbeşte în permanentă cu mine, povestindu-mi ce se întâmplă. Asta ajută. După diverse manevre despre care înţelesesem că semnifică expulzia copilului din uter, doctorii discută ceva ce nu înţeleg. O asistenţă mă mângâie pe cap şi îmi spune “Felicitări, mămico! Ai un băieţel” A venit! Este aici! Nu îl aud. Nu văd nimic. Nu mă pot mişca. Nu pot face nimic!!! Fir-ar să fie! Nu aşa mi-am imaginat acest moment! Mă simt tristă şi dezamăgită. Apoi îl aud cum plânge. Aş vrea să-l strâng în braţe. Acolo ar trebui să se afle el acum. Nu în braţele unui străin. Dar nu pot. Sunt în continuare legată. Pentru mine nu s-a terminat. Mi-l aduce să-l văd. El este! Este perfect! Este minunat! Cel mai frumos copil! Dar nu pot spune şi nu pot face nimic. Nu mă pot mişca, iar cuvintele parcă mi-au îngheţat în gât! Doar câteva lacrimi scapă pe obraz… Apoi el pleacă. Eu rămân pentru închidere. Doamnna doctor mă întreabă dacă am auzit ce au vorbit între ei când au scos copilul. Îi spun că nu am înţeles. Se pare că A. avea cordonul ombilical înfăşurat în jurul abdomenului, iar cordonul era destul de scurt. Aceasta era cauza pentru care nu a coborât şi cu siguranţă o naştere naturală nu ar fi putut avea loc. Mă simt mai împăcată acum? Raţional da. Emoţional nu. Mi-am dorit să fiu alături de copilul meu în acest eveniment important, dar eu n-am putut mişca nici un deget!
Ce a urmat e mai puţin important. Am încercat, evident, să compensez ulterior această neimplicare a mea, prin a fi mereu prezentă lângă el ori de câte ori avea nevoie de mine. Dar acel moment va rămâne mereu astfel: rece, paralizant, cu un imens sentiment de neputinţă şi de lipsă de control. Îmi dorisem altceva… E important să naşti aşa cum simţi!
Raluca, Să creștem frumos
Sursa foto- aici
Citeste si Alăptarea- aceeași mamă, două experiențe diferite
Trimite si povestea ta despre nastere sau alaptare pe crestemoameni@gmail.com
Hello!A trecut ceva vreme de atunci.Imi pare ca s-a inchis doar plaga de pe corpul fizic.Undeva, in plan afectiv, emotional a ramas o rana inca in curs de vindecare. Pana una alta, multumiri doamnei doctor care a condus admirabil tot acest demers chirurgical si a inteles ca este momentul sa intervina inainte de a fi prea tarziu.
Felicitari pentru bebe!!!!
Serios daca pot sa inteleg? Chiar asa mult conteaza felul in care nasti sau rezultatul final (un copil sanatos)??? !!!!! Ce este mai important pentru o viitoare mamica?
Ar trebui sa fii multumita, recunoscatoare ca medicul ti-a salvat baietelul!!!! Atat!!!
Nu pot intelege femeile care se leaga de o anumita idee…..doar ca asa e mai bine:) Nu sunt pro cezariana….dar foarte multi bebelusi au fost salavati prin aceata interventie…si asta este cel mai important!
Locul in care ma intilnesc cu tine Raluca, este acela in care durerea, si frustrarea isi cere inca dreptul de-a se exprima.
Si asezindu-ma acolo cu tine, doar asa pentru ca orice simtamint e demn si legitim sa fie, stau si masor gustul si profunzimea.
Dincolo de orice ” de ce”, “n-ar trebui” ; “ar fi bine sa”; ” putea fi mai grav” libertatea fara ratiune de-a imbratisa fiecare din aspectele multiple care ne locuiesc ,merita, din perspectiva mea ,un loc de cinste in inima ta.
Cind corpul tau va fi trait berechet ceea ce are de trait in legatura cu asta … atunci sunt sanse frumoase ca fiinta ta sa intoarca pagina.
Imbratisari calduroase
Bună, m-am regăsit total în începutul povestii tale. Îmi doream nespus sa nasc natural, dar circumferința capului era prea mare și cordonul in jurul gatului în cazul lui. Am plâns, m-am documentat , am plecat cu emoții, am reușit sa fiu atenta la aproape tot. Mă simteam vinovata și incapabila pana în momentul în care l-am vazut…atunci nu a mai contat nimic. Știam ca a fost decizia corecta și restul nu a mai contat. Am avut noroc cu soțul care a fost acolo și ca pe băiețel mi l-au dat sa-l pup. Nici eu nu am putut sa-l iau în brațe atunci. Am așteptat cu nerăbdare orele pana mi l-au adus. Dar și atunci și acum sunt impacata cu faptul ca a venit pe lume sănătos și repede.
Desigur ca cel mai important este starea de bine a copilului. Cred ca ca am si exprimat asta destul de bine in articol, cand am decis sa facem programarea pt cezariana. Pana la urma decizia eu am luat-o, la mom acela medicul imi spunea ca mai putem astepta o saptamana, daca vreau.
Dar emotiile nu tin de ratiune (cred ca am trait asta cu totii cel putin o data in viata, nu? :)). Insa daca ele sunt scoase la suprafata, privite, recunoscute si integrate ca facand parte din noi, isi pierd din intensitatea aceea nebuna care pare de necontrolat si raman doar o bucatica din noi. O experienta integranta si integrata in viata noastra.
Iar acest articol este parte din acest proces. Nu m-am asteptat nici o clipa sa fiu inteleasa complet (nici macar partial, dar ma bucur cand asta se intampla :)) pentru ca acest lucru nu are cum sa se intample 🙂 Suntem fiinte diferite, cu ganduri, trairi si emotii pe care le experimentam in felul nostru. Iar asta ne face speciali si interesanti 🙂
Ziua in care aduci pe lume un copil NU poate fi o zi ca oricare alta, indiferent de ce ti se intampla si de cum ai dorit tu sa fie…
Desigur 🙂 Titlul are o usoara urma de ironie in el…