Pui de oameni
Oră de vârf în autobuz.
Fetele obosite, eu rumegând revelațiile dimineții, de la cabinet. Sofia își găsește un loc către care se strecoară silfidă. Zamfira își cere zgomotos un loc la geam. Sar vreo 4-5 persoane, câteva chiar în vârstă, să-i ofere domnișoarei Goe un loc, deși existau scaune libere. Le refuz cu un: Mulțumim, dar nu se poate, doamnă, altfel ce învață copilul din asta?!
Un domn mă ignoră, o invită pe Zamfira victorios pe locul lui. Domnișoara Goe îl refuză scurt, pentru că nu e la fereastră. Domnul îi aruncă un Ce copil rău! și se reașază. Îi întoarcem spatele.
După o stație-două în picioare, Zamfira catadicsește să se așeze pe unul dintre indezirabilele locuri libere, apoi ni se alătură și Sofia, ne îngrămădim toate trei pe cele două locuri.
La stația următoare se urcă o femeie cu un prunc în brațe, căruia i se bălăngănea capul în autobuzul încă aglomerat.
Nu pricep de ce nu-i oferă nimeni locul, așa că îi ofer eu treimea mea de loc. Mă privește semi-șocată, semi-amuzată, și mă refuză.
Ce mi-a scăpat?
Mă uit mai bine la ea și înțeleg. Gândindu-mă că poate coboară la prima, nu insist. Admir cu fetele bebelușul, conversăm despre faptul că și ele au fost atât de mici, filosofăm despre fragilitatea puilor de oameni. După vreo două stații, îi mai ofer o dată locul, sunt iarăși refuzată, de data asta prietenos. Mă uit în jur.
Tătăicii și mămăicile, mamițele și mamițicile gata să facă pe plac, cu 10 minute în urmă, mofturilor Zamfirei se uitau acum, foarte concentrați, pe fereastră.
Ajungem la stația noastră, ne strecurăm printre oameni, ne luăm la revedere de la bebeluș și mama lui și coborâm.
– Mami, ai văzut ce bănuți strălucitori avea doamna aceea la gât? Vreau și eu!
Sfârșit
Ioana, Psiholog clinician la Psihoatelier
De aceeași autoare, citește și De ce? &Te iubesc dacă…
Sursa foto- aici
Trist, dar adevarat! Am observat si eu atitudini similare si este tare pacat ca ii etichetam pe acesti copii inca de cand sunt mici, fara sa le dam sansa sa ne arate ca sunt la fel de minunati ca orice alti copii.
si eu am sistat la o situatie similara. mamica era chinezoaica, nu stiu daca asta era motivul pt care toata lumea o privea cu mare curiozitate, dar nu s-ar fi ridicat unul sa-i cedeze locul Avea copilul in brate (care mai si plangea pe deasupra), o sacosa in mana si se chinuia sa tina si caruciorul….
Ce mă bucur că dai exemplul ăsta, Irina! Pentru că da, cred că e vorba de ceva mai larg aici, e vorba de ‘străinul nu e om’, de altfel, de diferența care sperie, la un nivel profund, atât de tare încât ajunge să suspende umanitatea din noi. Și asta nu de ieri, de azi, dintotdeauna. Ce e paradoxal e că și reversul medaliei e expresia aceleiași anxietăți, asumate diferit. Mai concret, obiceiul împământenit de a-ți îndopa musafirii când vin pe la tine: ‘Dar mai luați, mai serviți, nu se poate’ etc. Tradus în cheie pozitivă, îl etichetăm ca ospitalitate. Dar el are la bază același mecanism, frica de străin, de altfel, de neom. Nu întâmplător există, în vocabularul limbii române un verb – foarte frumos, de altfel – care traduce fix ce spuneam mai sus: ‘a omeni’. De fiecare depinde acum cum ajungem să-l pună în practică. 🙂
Mă bag şi eu cu un comentariu în ton. Mă mândresc că sunt un om cu vederi largi şi tolerant. Aşa că n-am avut nici o problemă să iau la autostop un tânăr până în oraş, chiar dacă era ţigan, şi bineînţeles să nu-i iau bani, nu iau de la nimeni că n-am avut nici eu maşină mereu şi ştiu cum e şi cu “ia-mă, nene”.
La intrarea în oraş, iese una într-o maşină cabrio, cu ochelari de soare pe nas şi pletele în vânt. Gâturile noastre, ca puse pe un mecanism sincron, s-au întors către ea. Uite asta chiar m-a enervat. Păi doar eu am voie să mă uit după femei albe! L-am lăsat la intarea în oraş cu un sentiment confuz, cât pe ce să-i iau banii…
Eu m-aș feri să pun problema în termeni de toleranță. Întotdeauna m-a enervat cuvântul ăsta, pentru că ce se presupune că semnifică și ce sens are a tolera în limba română mi se pare că se bat cap în cap: a tolera presupune un raport de putere, de autoritate. Aș pune problema mai degrabă în termeni de limite personale, și da, aici e loc și de nuanțe, și de griuri, și de fiecare cu limitele lui (căsătoria copilului cu cineva de altă rasă, concurența sexuală ș.a.m.d.). Iar orice confruntare cu limitele personale este o ocazie de depășire a lor, zic eu. Vă mulțumesc pentru comentariu și pentru franchețea dvs., m-au pus pe gânduri.
Domnule Piri, din ceea ce spuneti in comentariu, se pare ca toleranta dumneavoastra este una limitata. In chestionare care cauta sa identifice gradul de toleranta al oamenilor si implicit rasismul acestora, intrebarile care se pun sunt de tipul…ati accepta sa aveti vecin un om de etnie roma, ati accepta ca fiica dvs sa se casatoreasca cu… etc. Dumneavoastra aveti un anumit grad de toleranta, pentru ca sigur nu multi oameni ar lua in masina proprie pe un alt om de etnie roma, insa pentru a fi cu adevarat tolerant cu cei din jur este necesar sa mai analizati din reactiile dvs precum aceasta si sa va intrebati de ce va deranjeaza situatia respectiva si de ce trebuie sa privim oamenii in termeni de alb si negru.