Pui de oameni

Oră de vârf în autobuz.

Fetele obosite, eu rumegând revelațiile dimineții, de la cabinet. Sofia își găsește un loc către care se strecoară silfidă. Zamfira își cere zgomotos un loc la geam. Sar vreo 4-5 persoane, câteva chiar în vârstă, să-i ofere domnișoarei Goe un loc, deși existau scaune libere. Le refuz cu un: Mulțumim, dar nu se poate, doamnă, altfel ce învață copilul din asta?!

Un domn mă ignoră, o invită pe Zamfira victorios pe locul lui. Domnișoara Goe îl refuză scurt, pentru că nu e la fereastră. Domnul îi aruncă un Ce copil rău! și se reașază. Îi întoarcem spatele.

După o stație-două în picioare, Zamfira catadicsește să se așeze pe unul dintre indezirabilele locuri libere, apoi ni se alătură și Sofia, ne îngrămădim toate trei pe cele două locuri.
La stația următoare se urcă o femeie cu un prunc în brațe, căruia i se bălăngănea capul în autobuzul încă aglomerat.

Nu pricep de ce nu-i oferă nimeni locul, așa că îi ofer eu treimea mea de loc. Mă privește semi-șocată, semi-amuzată, și mă refuză.

Ce mi-a scăpat?

Mă uit mai bine la ea și înțeleg. Gândindu-mă că poate coboară la prima, nu insist. Admir cu fetele bebelușul, conversăm despre faptul că și ele au fost atât de mici, filosofăm despre fragilitatea puilor de oameni. După vreo două stații, îi mai ofer o dată locul, sunt iarăși refuzată, de data asta prietenos. Mă uit în jur.

Tătăicii și mămăicile, mamițele și mamițicile gata să facă pe plac, cu 10 minute în urmă, mofturilor Zamfirei se uitau acum, foarte concentrați, pe fereastră.

Ajungem la stația noastră, ne strecurăm printre oameni, ne luăm la revedere de la bebeluș și mama lui și coborâm.
– Mami, ai văzut ce bănuți strălucitori avea doamna aceea la gât? Vreau și eu!
Sfârșit

Ioana, Psiholog clinician la Psihoatelier 

De aceeași autoare, citește și De ce? &Te iubesc dacă…

Sursa foto- aici