Mami, de ce m-a lovit Ana?
La grădiniță, Maria a avut o colegă care a lovit-o o dată sau de câteva ori (nu știu pentru că n-am fost de față). E posibil să fi fost doar o dată, dar ea să fi fost atât de surprinsă încât mi-a povestit despre asta mai multe zile.
– Mami, de ce m-a lovit Ana?
Ana era o colegă foarte drăgălașă și veselă a Mariei pe care ea o plăcea foarte tare. Uneori, seara, acasă, mă ruga să îi pun filmulețe cu Ana și apoi o imita cu bucurie prin casă. Îmi povestea în fiecare zi aproape ceva despre ea. Alteori voia să jucăm jocuri de rol. Ea era Ana, eu mama Anei și tati- tatăl Anei. Era un joc care îi plăcea foarte mult, mai ales că Ana nici nu avea vreun frățior. Un fel de jocul copilului unic. Așa că am fost amândouă foarte surprinse de episodul cu lovitura.
– Mami, de ce m-a lovit Ana?
– Nu știu puiule! Tu de ce crezi că te-a lovit?
-Nu știu?
– Și cum te-ai simțit atunci când te-a lovit?
– Nu mi-a plăcut!
Întâmplător știam că Ana era foarte atașată de mama ei care avea nevoie să revină la locul de muncă și căuta soluții pentru ca Ana să petreacă timp și cu alte persoane. Așa că într-o perioadă venea tatăl ei s-o ia de la grădiniță, iar ea nu era deloc fericită.
Îi explic Mariei că Ana e cam tristă în perioada aceasta pentru că mama ei trebuie să se ducă la servici și ea ar vrea să petreacă mai mult timp cu mama ei. Mă ascultă cu atenție, cu ochii bine căscați. Îi spun că Ana e mai mică decât ea și sigur nu știe să își exprime sentimentele de frustrare și supărare și că probabil din cauza aceasta lovește. Vrea să transmită ceva. Înțelege foarte bine. Simt asta din privirea ei. Simt că se gândește la propriile sentimente și dureri și la neputința de a le exprima uneori și îmi zice sec:
– Da! O iert pe Ana!
Câteva zile după, Ana are un nou tantrum la grădiniță, iar Maria se duce la ea și îi spune blând!
-Ana, nu mai plânge! Doar știi că mama ta vine la ora 1.
Ana nu mai este la grădiniță, a luat o mică pauză în care să fie asigurată de atașamentul și afecțiunea mamei ei, iar ea să mai crească puțin. Însă Maria mă întreabă frecvent de ea. Uneori chiar zile la rând.
Ieri mă întreabă ca o ghicitoare:
– Știi cine o să vină la grădiniță la mine?
– Nu știu! Cine?
– Zi-mi tu!
– Cred că Mihai!
-Nu!
Mai înșir o listă de colegi de la grădiniță pe care îi știu.
– Nu! Nu!Nu!Nu! …Ana o să vină! Mi-e dor de Ana!
Mi-a fost de mare folos că am citit despre comunicarea non-violentă în perioada aceea și că nu am fost tentată să pun etichete. Ci să vorbesc deschis cu Maria despre comportamentul care a deranjat-o, despre sentimentele și nevoile ei și despre posibilele cauze care declanșează acel comportament, învățând-o despre înțelegerea empatică.
Aud des prin parc, atunci când unii copii au astfel de incidente și își întreabă părinții de ce au fost loviți, răspunsuri precum: pentru că este un copil rău, pentru că este un copil obraznic, pentru că este un copil egoist. E mult mai ușor să etichetăm decât să căutăm explicații, cauze și să căutăm o manieră inteligentă de a le explica pe înțelesul copiilor de 2-3-4 ani. Însă este o cale sigură de a-i învăța pe copii să eticheteze la rândul lor și să fie etichetați.
Deși o provoc pe Maria la exerciții de empatie ori de câte ori se ivește ocazia, este foarte asertivă, semnalează clar și pe loc oricând un comportament la adresa ei nu îi place. Nu e mai sensibilă, mai moale sau știu eu ce etichete se mai atașează în acest context, doar pentru că încearcă să fie empatică. E doar mai conectată la sentimentele celorlalți și ale ei.
Momentan cel mai greu îi este să fie empatică cu Mihai, mai ales dacă nu sunt alese bine vorbele cu care să îi fie trezită empatia.
Citește și Animalele nu citesc cărți de parenting sau Cum apar crizele de furie și cum se sting
P.S. Care pisică e bună și care e rea?
One Comment