Mama, tu știi că m-am urcat sus-sus în copacul ăla?

Nu, nu îmi stă inima în loc când îmi spune asta. Zâmbesc doar. Cumva am încredere că totul va fi bine, deși știu că nu tot timpul este așa. Și-a rupt bărbia de două ori. Am mers la urgență. L-am cusut. S-a zgâriat în nenumărate locuri. S-a tăiat. A avut mici arsuri.

But then again noi, mici fiind, pățeam toate astea și mult mai mult. Eu am făcut concurs cu băieții cine sare mai de sus PRIN crengile copacului și am semne și acum pe pulpa stângă care să ateste că am sărit binișooor. Mi-am spart capul în REPETATE rânduri, m-am ars de nici nu mai țin minte câte ori, iar genunchii mei de domnișoară aveau tot timpul o crustă groasă. Nu zic că nu m-aș fi putut lipsi de o parte dintre aceste răni! Dar mă simțeam LIBERĂ în timp ce făceam toate “prostiile” astea și victorioasă după.

Pe băieți (4 și 6 ani) îi las tot timpul să facă ce le permite corpul. Și stau de fiecare dată la prindere. Like literally! Pe Ștefan (4 ani și 3 zile) l-am prins la un moment dat în cădere de pe un spalier. Ha-Ya!
Și îi văd bucuroși și plini de încredere în ei. Și în mine! Au ditamai zâmbetul când ajung ȘI mai sus pe o creangă, pe o casă de lemn, pe un perete la escaladă. Sunt liberi! Așa cum eram și eu când alergam pe Valea Fântânii cu orele.

Da, știu că se pot întâmpla de toate, dar n-o să îi țin niciodată sub un glob frumos, doar de teama drobului de sare. Cele mai “grave” accidente ale lui Matei (6 ani și 6 luni) au avut loc în casă, din niște întâmplări stupide. Așa încât eu spun un mare DA cățărărilor, tumbelor, alergării, rampelor.
Am o singură regulă: nu îi ajut niciodată să urce! Le spun: “Nu pot face asta. Dacă nu reușești singur, înseamnă că nu ai corpul pregătit pentru faza asta și nu ești în siguranță!” (Îi ajut în schimb la coborâre, ori de câte ori îmi solicită!)

În rest – Be alive my boys! (Și da, m-aș fi purtat FIX la fel dacă aș fi avut fete!)

Cu drag,
Maria ma-na.ro