Lasati copiii sa isi aleaga propriul lor bine!
Din seria povestilor vindecatoare, o poveste despre parinti si copii primita de la o cititoare care isi doreste sa ramana anonima.
Va spun o poveste…..decideti voi daca e trista sau o lectie….
Era odata o fetita. Cuminte, invata bine, era ascultatoare dar facea greseli. Doar era pui de om supus greselii! Greselile ei, oricat de mici si banale ne-ar parea, pentru ea si parintii ei erau o tragedie si mustrarile si pedepsele si certurile erau pe masura…
A ajuns sa se gandeasca si de 50 de ori inainte sa faca ceva si oricat se straduia nu reusea sa multumeasca familia. Mereu era loc de mai bine…
Fetita a crescut…A ajuns studenta pe banii parintilor care aveau grija mereu sa ii aminteasca asta! Nu a lipsit deloc de la cursuri si chiar daca era departe de ei nu iesea din cuvantul lor. Ii suna cand mergea la scoala, cand iesea de la scoala, in pauze , cand iesea cu colegii la un suc, cand ajungea acasa (in chirie). Trebuia sa raspunda la telefon in momentul in care acesta suna pentru ca daca raspundea cu intarziere era apostrofata si i se cereau explicatii peste explicatii si chiar daca zicea adevarul era facuta mincinoasa!
Stresul acestor discutii si dorinta de a fi pe placul parintilor o facea sa faca exact ce ziceau ei.
Pana cand l-a intalnit pe el, un baiat simplu fara scoli superioare, fara situatie financiara extraordinara!
A simtit nevoia sa ascunda o vreme relatia. Apoi le-a spus….Si …..surpriza! Noi nu te-am crescut sa umbli cu un terchea- berchea fara facultate, fara bani si fara casa. Noi nu iti dam bani ca sa stai departe de casa sa te ….
Totusi se iubeau si s-au unit sa ii faca pe parintii fetei sa il accepte…
Cumva, cumva, aparent l-au acceptat dar nu fara a-i face fetei capul calendar ca el e asa si-asa si mai departe, multe de toate! Ea tacea mai mereu si cand avea tupeul sa contrazica i se zicea ca e obraznica si orbita si ca refuza sa vada realitatea. O realitate pe care ei si-o conturau si care nu semana cu realitatea fetei! Au trecut anii, relatia a continuat si inevitabilul s-a produs… A fost ceruta de sotie…Bucuroasa, si-a sunat mama sa ii spuna. Raspunsul mamei a fost unul dezarmant:” nu stiu daca sa ma bucur sau sa plang. Mai degraba plang!” …. Cerul s-a naruit peste fata, toata bucuria ei era umbrita de nefericirea mamei…..Pentru prima data isi punea fericirea mai presus de a mamei ei. Timpul a trecut cu certuri, alternate cu reprosuri si cu perioade linistite, a trecut si nunta, un alt prilej de reprosuri si cearta legate de sot si familia lui…Apoi, fericire: era insarcinata, va deveni mama! Primul lucru pe care il face este sa isi impartaseasca fericirea cu mama. Raspunsul:” nu stiu daca sa ma bucur sau sa plang de necaz”.
A ajuns mama, insa mama ei o considera fetita incapabila sa faca ceva fara controlul ei, chiar incapabila sa isi creasca copilul… In continuare ii cerea explicatii telefonice. Ca in scoala. In continuare ii scoatea in evidenta doar defectele sotului, unele reale , altele inventate!
Sfaturile gen: fa asa cu copilul nu au intarziat sa apara si, la un moment dat , fata a facut iar ceva impotriva vointei mamei. Din acel moment totul a degenerat atat de urat incat fata s-a vazut nevoita sa limiteze legaturile cu parintii ei!
Durere infinita, marita de faptul ca era acuzata de lucruri pe care nu le-a facut! Cu toate astea, limitarea acestor legaturi o speria extrem de mult!
De ce?
Si-a dat seama ca nu stia ce sa faca fara ca mama sa ii zica ce sa faca sau sa nu faca! Si-a dat seama ca e un adult fara personalitate, care a facut lucruri ori pentru ca i s-a zis sa le faca sau le-a facut exact pentru ca i s-a zis sa nu le faca! Si a dat seama ca nu stia sa isi traiasca propria viata si nici macar nu stia ce o face fericita! Avea un copil si un sot care ii dadeau fericire, insa fericirea aceea, personala, venita din strafundul inimii nu o cunostea. Cunostea doar acea fericire care consta in a-i face pe cei din jur fericiti! Cum sa traiasca acum cand nu stie cum sa faca asta? Cum sa fie fericita cand fericirea mamei ei nu mai e un scop in viata? Cum?
Aceasta e o poveste! O poveste care va transmite sa ii lasati pe copii sa isi aleaga propriul bine si sa ii iubiti pentru ceea ce sunt si ceea ce fac fara a incerca mereu sa va traiti viata pe care v-ati dorit-o prin ei! Au viata lor si nu au gresit cu nimic ca sa poarte povara vietii neimplinite a parintilor! Lasati copii sa ia propriile decizii si sa isi traiasca propria viata pentru ca, altfel, vor deveni adulti care nu vor sti sa traiasca si vor muri cu mult inaintea mortii fizice.
Trimite-ne și povestea ta vindecătoare pe crestemoameni@gmail.com pentru a te ajuta pe tine și pe alții.
Din seria poveștilor vindecătoare puteți citi:
Eu nu sunt ceea ce mi s-a intamplat ci sunt ceea ce am facut si fac cu cele intamplate!
Ce se întâmplă când unei palme peste față îi răspunzi cu un ‘Te Iubesc”
Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete.
Leave a Reply