Jurnal de observare la școala Montessori

La Masterul Ped-Arte una dintre cele mai frumoase oportunități este aceea că stundenții- masteranzi pot merge în școli și grădinițeîn sistem Montessori, Waldorf sau Step by Step și să observe cum se întâmplă acolo învățarea. Nu e ușor să observi. Îți trebuie ochiul format și ceva teorie în spate și e cumva copleșitor. Pentru că dacă sunt, de exemplu, 5 grupuri care lucrează la lucruri diferite în același timp, ca la Montessori, e imposibil să observi ce fac toți în același timp și să fie o observație de calitate. Eu am plecat de acolo cu o mică durere de cap pentru că m-am străduit să notez cât mai multe informații din cât mai multe grupuri în același timp și îmi împărțisem câte o ureche și câte un ochi la 4 grupuri :))., dar cu multe aha-uri și cu multă bucurie și entuziasm. De fapt, cred că observarea e una dintre activitățile mele preferate. Aș putea face asta zile în șir fără să mă plictisesc. 🙂 Aș mai și scrie kilometri :).

Facultatea de Psihologie și Științele Educației are parteneriat cu mai multe școli și grădinițe în sistem alternativ. Iar Montessori School of Bucharest este unul dintre acești parteneri, directoarea școlii fiind absolventa primei generații a masterului Ped-Arte. Așa că ne-a primit cu tot sufletul și cu toată deschiderea și ne-a prezentat ea însăși într-o sâmbătă o mulțime de materiale Montessori.

Ce poți să auzi și să vezi stând pe un scaun într-un colț de clasă Montessori?

Multe am auzit de pe scaunul observatorului. Mi s-a părut că am deodată cinci urechi. Și că învățătoarea are minim 6 urechi și 6 ochi. :).

La o masă, un copil de vreo 6 ani, invață singur tabla adunării. De fapt, nu singur, ci cu un material Montessori, care are pricipiul cotrolului erorii. Astfel încât, atunci când copilul poate sa se corecteze singur, se simte în același timp puternic.

Aoleu, ce usoara e tabla adunarii, spune el cu entuziasm. În drum spre o altă masă, doamna invățătoare se oprește la el câteva secunde și îi spune cu blândețe și cu apreciere a efortului de până atunci:

Da, este ușoară, dar dacă nu exersezi, poți să uiți ce ai învățat.

I-a spus asta senin, cu zâmbetul pe buze, de parcă a exersa tabla adunării ar fi fost pentru el ceva foarte important și interesant de făcut, iar el a continuat să socotească entuziasmat ca și cum descoperise recent o comoară.

 

Trei copii își așază un covoraș lângă mine. Două fete școlărițe îl ajută pe băiatul nou de la grădiniță să se acomodeze în grupă.

Îi prezintă tabla Montessori cu adunarea numerelor până la 18. Fetița mai mare întoarce apoi cu spatele tabla de control și încep toți trei să reconstituie tabla cu bucățele de lemn. Uneori fac adunări pentru a pune corect unele bucăți de lemn, dar de cele mai multe ori le așază pur și simplu în locul potrivit.

Șase mânuțe pun piesă după piesă și par să caute anumite numere pentru că ei au în gând fotografia tablei. Negociază și fac schimb (Cine vrea un 14?, Eu am doar numere mari, am nevoie de un 6, Uite-l, ți-l dau eu). Din când în când, fata mai mare, atunci când pune o piesă în mijlocul tablei, îi explică băiatului de la grădiniță că acela e rezultatul adunării între numărul de pe linie și cel de pe coloană.

Încep să se contureze diagonale de tot felul. Fata mai mare îi arată celui mic:

Asta e smecheria. Numerele astea sunt pe diagonala din 2 in 2.

În timp ce completau tabla, o fetiță observă că piesele puse deja pe tablă au o anumită formă:

• Uite, o piramidă!

Continuă să completeze în armonie și cooperare, de parcă nu ar fi fost prima dată când făceau asta împreună. La final, fata mai mare exclamă:

–Gata, am terminat. Și n-am folosit deloc tabla de control.

–Și eu am găsit răspunsuri, îi spune băiatul de la grădiniță, de parcă ar vrea să îi spună: și eu sunt mare ca voi, și eu sunt bun de școală.

-Da, și tu ai găsit.

Pun apoi materialele la loc pentru că deja fata cea mijlocie de la școala are o propunere:

• Haide sa facem turul de clasă, îi spune ea băiețelului de la grădiniță și îl prinde gentil de mână.

Se comportă exact ca o profesoară, explică blând, rar, îl plimbă prin toată clasa. Băiatul e extrem de atent și receptiv.

• Aici e un dulap mic de matematică. Aici e istoria- găsim ce era pe vremuri. Aici sunt jurnalele…

Îmi mut privirea spre o pereche de băieți. Tot așa un școlar și un copil de grădiniță venit în acomodare. Sunt un pic nehotărâți, nu știu ce să facă, iar învățătoarea cea cu 4 ochi la spate, simte asta și îl întreabă pe cel mic:

-Ce material ai vrea să îți arate colegul tău?

Băiețelul ezită și învățătoarea continuă:

• Sau știi? Te rugasem să aduci un material de la grădiniță și să ni-l prezinți tu nouă.

Cei doi băieți pleacă împreună din clasa de școală spre cea de grădiniță să aducă materialul. Cel de școală e încântat că e suficient de responsabil să îl însoțească pe cel mic la grădiniță. Băiatul mic se întoarce bucuros cu o colecție de cartonașe cu mașini, materialul lui preferat. Merg într-un colț și cel mic face prezentarea.

Mi s-a părut extraordinară metoda aceasta de capacitare (empowerment) a copilului mic în grupul nou. Și ideea că nu contează cine e mai mare și cine e mai mic, oricine poate să îl învețe pe celălalt ceva.

Undeva la intrarea în clasă, într-un holișor mic, doi băieți s-au retras puțin să vorbească. Citeam chiar azi în cartea Să predăm ca în Finlanda, despre nevoia copiilor de pauză între activitățile didactice. Și despre faptul că unii copii pot să aibă nevoie de o mică pauză și înainte de ora respectivă. Ce mi se pare fascinant la Montessori este că ei pot să își ia când au nevoie o mică pauză, însă de fapt, dacă stăm și analizăm și acea pauză are în ea un miez de învățare. Important este că au avut un spațiu mai izolat unde să se retragă și să vorbească fără să îi deranjeze pe ceilalți copii, lucru cam imposibil în clasele noastre tradiționale foarte înghesuite. Iată ce au vorbit ei în pauza de maxim 5 minute:

• Miroase a unt. Cred că o să avem gustarea cu unt.
• Ba cred că o să avem pâine cu miere.
• Mâine mergem la muzeul de Geologie.
• Trebuie să iei bani să plătești biletul.

Și tot așa, despre ora de plecare, cât costă biletul, ce vor vedea acolo, dacă au mai fost, ce pot să cumpere etc.

Spun că ceea ce au vorbit în pauză înseamnă tot învățare pentru că și-au folosit simțurile să ghicească ce au la gustare, au recapitulat informațiile primite de la doamna învățătoare cu privire la excursia planificată, și-au făcut proiecții mentale cu privire la ce vor vedea/ învăța acolo. Și totul s-a întâmplat cu o naturalețe de parcă asta aveau ei de făcut la școală atunci. Pentru că asta simți de fapt la Montessori. Multă naturalețe. În gesturi, în alegeri, în comportament. Și libertate. Cu limite puse cu blândețe.

 

Între timp fetele cu tabla adunării revin împreună cu băiatul de la grădiniță în locul unde lăsaseră tabla. Terminaseră turul clasei și acum au luat din nou cele două table.

Fata mai mare preia rolul de lideră și explică ce fac acum.

-Uite, eu o să îi dau ei să facă niște adunări, iar tu vei avea tabla și vei verifica dacă rezultatul spus de ea este corect. Tu ții tabla și nu ne-o arăți nouă și tu verifici dacă e corect.

Zis și făcut:

• 9 cu 9, 5 cu 9, 5 cu 3.

Fetele puneau întrebări și răspundeau rapid. Băiatului îi lua mai mult timp să găsească răspunsul. La început l-au ajutat arătându-i cum să caute, cum să își poziționeze degetele.

Fetița mai mare îi explică adunarea pe degete în corespondență cu tabla. Îi arată mai întâi pe tablă linia și coloana pentru 5 și 3 și căsuța unde se intersectează. Apoi face proba pe degete. Băiatul de grădiniță îi arată că a înțeles și îi spune:

• Dar uite dacă luăm un deget de aici (de la mâna cu 5) și îl mutăm aici (ridică un deget la mâna cu 3), atunci sunt 4 cu 4 și tot 8 fac.

Fetița mare zâmbește și se uită la mine să îmi vadă reacția. Eu zâmbesc pentru că îmi dau seama că băiatul de grădiniță a ajuns să se afirme în grupul lor de școlărițe matematiciene. Apoi mă gândesc că e posibil să nu am voie să zâmbesc ca observatoare, să fiu ca un perete și retrag rapid zâmbetul de pe față.

Dar tare îmi mai vine să zâmbesc fără oprire în clasa aceasta. Când observ fiecare AHA, când observ bucuria reușitei, când observ libertatea dublată de respect pentru ceilalți, când observ conștiinciozitatea sau cooperarea sau modul în care copiii sunt veritabili profesori.

Și ca-n poveste, cu un ochi îmi vine să râd, cu altul să plâng cu gândul la mult mai mulții copii care nu au șansa unei educații de calitate.

Îmi mut privirea la altă masă unde învățătoarea îi explică unei fete mai mari puterile lui 2.

Puteți vedea aici o prezentare așa cum a făcut și învățătoarea pe care am văzut-o eu.

Doamna a plecat apoi mai departe, iar fetița a reluat demonstrația doamnei.

Cât își consolida informația, lângă ea a venit un băiat puțin mai mic. A observat entuziasmul cu care lucra și a exclamat:

• Vreau și eu să fac asta!

Mi-a venit aproape să plâng pentru că aceste cuvinte mi se par sfinte.

• Vreau și eu să fac asta!

Cât de important e ca ele să vină spontan de la copil, cu emoția și dorința sinceră de a învăța.

Fata i-a explicat apoi băiatului exact cu aceleași etape arătate de doamna. M-a uimit cum ceva învățat pentru prima dată a putut fi explicat de ea cu atâta acuratețe. Aceeași copilă a început apoi să deseneze figuri geometrice complexe după niște fișe în limba franceză. Inițial a avut nevoie de ajutor. După 3-4 minute de explicații cu doamna a revenit la desenat figurile și a terminat toate fișele în timpul rămas.

Într-o parte a sălii de clasă, pe jos, câțiva băieți se jucau de-a banca. Bancherul, clientul și casierul și-au împărțit rolurile și simulau o situație din viața reală de la bancă.

Între timp, învățătoarea le observă jocul și constată că unul dintre băieți nu stăpânește bine descompunerea numerelor mari. În prima fază a rugat un coleg să îl ajute cât ea lucra cu alt copil la o masă vecină. Vine apoi în jocul lor și intră și ea să observe și din interior ce nu funcționează. Învățătoarea intră în rol, îi pune în dificultate, dar totul cu spirit ludic și zâmbet poznaș. Copiii învață matematică într-o mare veselie. Ea observă că  unul dintre băieți continuă să greșească așa că îl ia separat la o masă și lucrează doar cu el aspectele pe care le-a observat ca fiind neclare. Între timp, jocul continuă cu ceilalți băieți. Iar la final, unul dintre ei îi îndeamnă să strângă împreună toate piesele și să le pună la loc.

La fel ca la orice masă de lucru, învățătoarea nu le-a spus deloc să strângă, ci a venit mereu de la copii. E drept că observarea mea se întâmplă la final de an școlar și acum toate merg strună, iar eu sunt cu gura căscată, dar învățătoarea mi-a explicat că nu a fost așa în prima lună de școală, că tot echilibrul și comunicarea la care erau în acel moment erau rodul muncii de tot anul.

De fapt, mă gândesc eu că sunt rodul muncii mai multor ani. Rodul muncii învățătoarei să îi formeze, rodul muncii directoarei să caute oameni cu spirit montessorian, să îi formeze, să comunice eficient cu părinții și copiii principiile educației Montessori. Rodul muncii celorlalte 2 colege, pentru că îi tot acest timp au mai fost încă două doamne care au mai sprijinit copiii pe diverse activități, inclusiv profesoara de engleză care lucra separat cu ei într-o cameră lipită de cea principală.

Am mai scris o mulțime despre observarea la Montessori. Voi mai face un articol despre asta pentru că deja acesta a ieșit prea lung. Sper să vă fi introdus puțin în atmosferă și să vă fi stârnit curiozitatea.

Dacă nu există posibilitatea să aveți copilul la o școală Montessori, puteți citi despre pricipiile acestei pedagogii și să aplicați acasă. Sau dacă sunteți cadru didactic la o școală tradițională, puteți integra elemente din Montessori în lecțiile tradiționale. Este însă nevoie de o perioadă de studiu cu privire la materialele specifice folosite, dar mai ales cu privire la pricipiile și filosofia din spatele pedagogiei Montessori.