Joacă de familie: cu frunze și răbdare

Mă tot gândesc de vreun an de zile uneori ce activități în interior l-ar captiva pe tati astfel încât să se joace creativ cu copiii și să îi pună în valoare calitățile lui. Pe vreme bună, tati e biciclistul de serviciu, plimbă copiii cu bicicleta prin parc, însă odată cu venirea frigului timpul lui de calitate cu copiii scade. I se par prea mici pentru ce știe el să facă, așa că în general construiesc cu lego sau fac tot felul de tumbe și acrobații prin casă.

Timpul copiilor cu tații este foarte important din multe motive. Timpul copiilor mei cu tatăl lor este un dar minunat atât în plan emoțional cât și cognitiv. Eu și tati suntem complementari în multe privințe, așa că ei ar pierde multe dacă nu ar petrece timp de calitate cu tati.

Însă joaca cu tati presupune mai multe provocări:

1. prima provocare sau mai degrabă capcană în care pic și eu uneori e că tati se transpune uneori atât de mult în pielea lui de copil  încât  ajunge să controleze prea mult jocul și chiar să se supere dacă cineva îi strică ceea ce construiește.

Mărturisesc că la primele mele construcții cu lego, atunci când Maria îmi strica câte ceva din ce construiam, simțeam o frustrare pe care n-o puteam controla, iar tendința mea era să renunț să joc jocul acela. Îmi dădeam atunci seama că făcusem ca jocul să fie despre și pentru mine mai mult decât despre și pentru Maria. Însă am reușit să îmi controlez pe deplin frustrarea abia atunci când Maria construia, Mihai strica, Maria urla și îl plesnea și abandona jocul, iar eu încercam să îi explic Mariei cum că Mihai e și el curios de ce face ea, cum că ar vrea și el să construiască la fel ca ea, dar încă nu se pricepe și cum că sigur el nu ar mai strica ce construiește ea dacă l-am implica și pe el în construcție.

2.  tati nu are inițiativa jocului decât rareori; intră în joc pentru că e provocat de copii, tras de mâini și de picioare; nu are timpul să se gândească la ce activități sunt potrivite pentru vârsta copiilor, să studieze, să planifice; deși este foarte ofertant în ceea ce privește abilitățile și cunoștințele pe care ar putea să le împărtășească copiilor, nu simt că el conștientizează exact ce comoară e el pentru copii, în măsura în care s-ar juca mai mult și mai creativ cu ei.

3. tati e mai preocupat de dezordinea produsă în timpul jocului și timpul necesar pentru a strânge și curăța locul de joacă când jocul e gata, decât de jocul propriu-zis; nu pune corect în balanță beneficiile jocului și plăcerea pe care copiii au simțit-o jucând acel joc în raport cu timpul de curățare a locului de joacă.

De exemplu, deși copiii sunt fascinați de joaca cu nisipul kinetic și încercăm să menținem mizeria la minimul posibil (ne jucăm pe un cearșaf mare și foarte puțin nisip depășește limita lui), tati încă e supărat că nu găsește casa curată după o astfel de joacă (chiar dacă strânsul și curățatul locului de joacă ia maxim 10 minunte, pentru cele 10 minute în care scutură cearșaful și dă cu aspiratorul mă bombăne alte 20 de minunte).

4.  tati trebuie să fie el însuși captivat de activitate; dacă e o activitate care i se pare plictisitoare (cum ar fi cititul a mia oară a unei cărți cu Bobiță și Buburuză) tati refuză să o realizeze și preferă să  nu facă nimic cu copiii; dar cum aici intervine punctul 2 și tati nu are inițiativa jocului, dacă vreau ca ceva frumos să se întâmple trebuie să caut eu formula magică care să: îl atragă pe tati în activitate, să fie una potrivită pentru copii, să fie la fel de captivantă atât pentru ei cât și pentru tati și să îl facă pe tati să fie mai puțin în control mode.

Dacă mie îmi place să citesc non stop povești, să cânt și să dansez cu copiii, să râd și să inventez jocuri de limbaj cu ei,  activitățile de meșteșugărit, de învățare cu mâinile, atât de utile și creative, care dezvoltă enorm gândirea lor, nu sunt punctul meu forte. Îmi dau silința uneori să îmi depășesc această limită, dar mi se pare că desenez prost, că nu am mintea foarte bine orientată în spațiu, că foarfecul și acul sunt deseori periculoase în mâinile mele, că borcanul de aracet așezat lângă mâinile mele stângace, cu doi copii curioși în jur are șanse mari să ajungă vărsat pe covor.

Ieri am cules frunze cu Maria de pe stradă cu gândul că facem colaje. Eram în mintea mea fericită că nu avem lipici în casă și mă gândeam că mai amânăm momentul colajelor.

– Tati, tati, uite, am cules frunze colorate să facem colaje. Te rog să cumperi lipici să avem pentru colaje!

– Avem aracet, iubire. Putem face cu aracet, îi răspunde el!

– Să facem colaje, mami!

– După ce ne trezim după prânz, Maria!

Bineînțeles că n-a uitat. S-a trezit, a văzut frunzele și hai la colaje!

-Vorbește cu tati despre aracet. Eu nu mă pricep cu aracetul!

Tati, încântat, vine cu borcanul de aracet care arăta apetisant pentru Mihai și a făcut cu sau mai degrabă pentru Maria care l-a admirat mai mult de pe margine, un țap și o bufniță. Nu știu dacă l-a entuziasmat activitatea în sine sau l-a speriat și pe el perspectiva borcanului de aracet pe mâinile mele, cert e ca s-a mobilizat exemplar și Maria a fost foarte încântată de atenția acordată de tati și creativitatea lui.

– De ce e trist țapul tati?

– Ți se pare că e trist?

– Da, eu vreau să fie doar fericit!

Bufnița e pentru Mihai care e mare fan al bufnițelor.

Cred că trebuie să mă gândesc și la niște povești cu frunze și colaje pentru a face activitatea asta una plăcută și provocatoare pentru întreaga familie.

Citește și Trei creiere, trei moduri de joacă diferite