Te iubesc, dar nu vreau la grădi!

Îi spun Mariei, de când s-a născut, zilnic că o iubesc. Îi spun în fel și chip și mă bucur că simte că e ceva real.

Mă strânge tare tare în brațe și stăm zilnic îmbrățisate cât are ea nevoie sau cât am eu. De multe ori am impresia că eu am mai multă nevoie decât ea.

Îmi spune și ea zilnic că mă iubește, de regulă ca răspuns la declarația mea, dar uneori așa din senin și de multe ori ca o mângâiere.

Dar în ultima vreme, după ce îi spun că o iubesc îmi răspunde:

– Și eu te iubesc, dar nu vreau la grădi!

Îmi rupe sufletul în bucăți. Nu îmi dau seama ce o fi în sufletul ei încât să folosească orice prilej, fericit sau nu, zâmbet sau criză de furie pentru a-mi spune asta.

Aseară stăteam de vorbă cu ea despre tema care o frământă tare. Faptul că nu sunt copiii prieteni cu ea.

În lunile acestea, de la începutul anului școlar mi-a tot spus că X nu i-a dat nu știu ce, că Y a împins-o, că Z nu a primit-o cu ea/ el la masă, că T nu mai vorbește cu ea și nu mai e prietenul ei, că W nu i-a arătat și ei materialul cu care lucra. Și de fiecare dată suferea.

Eu i-am tot explicat ce mi-a venit mie în cap, fără să știu exact situațiile, sperând că voi aborda corect. I-am zis: că unii copii sunt mai mari și lucrează cu materiale mai complexe, pentru vârsta lor  așa cum și ea acasă se joacă cu jucării care nu sunt pentru vârsta lui Mihai. Și că, așa cum ei îi este teamă ca Mihai să nu îi strice construcția etc sau cum ea pur și simplu vrea să construiască ceva singură, la fel și colegii ei vor să lucreze singuri sau le e teama ca ea, fiind mai mică, să nu le strice ceea ce ei lucrează.

I-am explicat că unii copii se cunosc de mai mulți ani, așa cum se cunoaște ea cu prieteni de familie și că în timp au ajuns să se împrietenească. Și că e posibil ca peste ceva vreme și ea să se împrietenească cu ei.

I-am zis tot ce mă ducea capul în funcție de povestea pe care mi-o spunea și părea că se liniștește, că făcea sens, că a înțeles.

Cu toate astea, Maria a învățat lecția respingerii. Pe jumătate. În loc să încerce să se mai apropie de copii, de teama respingerii lor, merge lângă ei și le spune din senin:

– Copii, voi nu sunteți prieteni cu mine! (din spusele doamnei educatoare).

De teamă de a fi respinsă, îi respinge ea înainte.

Seara, la culcare, discutăm câte o ora – două despre emoțiile ei de la grădiniță legate de prietenia cu copiii.

Acum două seri:

– Copiii nu sunt prieteni cu mine. O să merg la grădi și o să îi bat pe copii, îi mușc și îi împing și eu.

– Am înțeles! Și ce-o să le mai faci?

– Nu o să fiu prietenă cu ei!

(Până acum nu am primit nicio raportare de gesturi violente la grădiniță, sper ca exprimarea sentimentelor ei de față cu mine și acceptarea lor să fie suficientă.)

Aseară la culcare:

– Și eu nu o cunosc pe I.! Eu nu o mai cunosc! Eu sunt acum mare, la grupa mare!

(I. e prietena ei de la grupa mică care tocmai s-a mutat și ea la grupa mare. O fetiță dulce foc cu care Maria era prietenă și despre care îmi povestea aproape zilnic acasă când mergea la grupa mică.)

– Care I. , mami? Prietena ta de la grupa mică? Care a venit și ea la grupa mare?

– Da! Eu nu o cunosc! Eu nu sunt prietena ei!

– Eu știam că tu și I. erați foarte bune prietene!

– Ba nu! Nu o cunosc!

– Te-ai supărat așa de tare pentru că nu au vrut copiii mai mari să fie prieteni cu tine încât acum vrei să faci și tu la fel cu I. ?

– Da!

– Dar tu ai suferit pentru că nu au fost copiii prieteni cu tine. Vrei să sufere și I.? Să fie supărată?

-NU!

– Eu cred că lui I. îi este foarte greu acum că se mută la grupa mare. Și cred că e foarte norocoasă că tu ai mers la grupa mare înainte să o aștepti! Ce zici? O ajuți și pe ea când are nevoie de o prietenă? Poate vrea să știe unde e baia sau cine știe ce nevoie are.

– Da, o ajut!

Dureroase sunt aceste lecții de viață pentru amândouă. Mai ales că ne-au luat pe amândouă pe nepregătite.

Orice gând bun e binevenit.

Citește și Mami, de ce m-a lovit Ana?

Fotografie- Copyright D’Alex Photography