Iertarea
Din seria poveștilor vindecătoare cu copii și părinți, astăzi una primită de la Andreea. Îți multumim, Andreea, pentru generozitatea cu care ne-ai impartasit aceasta poveste!
Maternitatea mi-a adus enorm de multe daruri. Imediat dupa nastere m-am simtit foarte conectata cu mama mea, cu care am avut mereu o relatie deficitara. Eu am invatat sa imi iubesc mama abia la maturitate, deci de vreo cativa ani. Am avut o copilarie plina de abuzuri de toate tipurile , si mama le-a cam ingaduit. Din frica. Asta am stiut-o mereu despre ea, ca parca m-ar apara, dar n-avea nici o putere. Ea m-a conceput cand avea 16 ani. Nu stiu cine e tatal meu, refuza sa imi zica. Culmea e ca si ea a fost adoptata de bunicii mei – pe care i-am iubit enorm. Abia in clasa a XII- a am aflat ca tatal meu e unul adoptiv. Ea si-a cautat parintii, i-a cunoscut, dar mie inca imi refuza dreptul asta. Cred ca momentul conceptiei mele reprezinta o trauma pentru ea, de fapt sigur asa e, bunicii au gonit-o de acasa atunci, era mare rusine in sat.
Drumul vindecarii mele a inceput din momentul in care am fugit de acasa, la niste prieteni de familie. Aveam 19 ani. Actul meu a ajutat-o un pic si pe mama, a bagat divort si a fugit si ea de acasa in timp ce tatal meu adoptiv era la munca.
Am intrat apoi la facultate, unde un an mai tarziu mi-am cunoscut viitorul sot. El m-a iubit si ma iubeste neconditionat, mi-a alinat sufletul, mi-a inteles ranile si continuam sa crestem impreuna. Ne-am apucat de un curs de spiritualitate pe cand aveam eu 22 de ani si ne-am tinut de el – cu pauze cu tot- cam 7 ani. Eu am manifestat mai mult interes si l-am mai influentat si pe el, pe sotul meu.
Relatia cu mine s-a imbunatatit semnificativ si ne-a ajutat mult viata de cuplu. Cu timpul, agresivitatea mea a scazut, treptat m-am deschis tot mai mult catre ceilalti ( sunt genul de femeie cu multe prietene cu care am legaturi foarte stranse, m-au ajutat foarte mult de-a lungul timpului) etc.
Pana sa raman insarcinata, de fapt sa nasc, am crezut ca m-am impacat cu mama, ca am acceptat ca m-a abandonat in cateva randuri( stiam rational ca atat a primit si ea, are si ea un mare gol lasat de abandonurile repetate asupra ei, si daca nu incerci sa umpli acest gol, sa-l accepti, vei da mai departe aceleasi programe, sau mai simplu, nu poti darui din ce nu ai).
Eu de cativa ani, cam de vreo 8 ,9 am inceput sa citesc Aaivanhov si alti autori in genul lui si am inceput sa dezvolt o relatie cu Dumnezeu. Am crezut mereu, de mica, mica. Nu mi-a fost insuflat in casa, din contra. Omul care ma abuza, se inchina in fiecare dimineata si de fiecare data ma soca. Asadar credeam, dar mereu intrebam cu suparare : “ cum Doamne permiti asa ceva ?”. Ei, cu timpul am incetat si cu supararea asta. Am acceptat ca e un rost in toate, dincolo de explicatiile rationale. Logica umana e alta decat Logica Divina.
Am amintit de relatia asta a mea cu Dumnezeu pentru ca pe masura ce m-am impacat cu toate cele si mi-am acceptat traumele (parte extrem de importanta in procesul de vindecare) am inceput sa imi iubesc mama. M-am surprins eu pe mine. A fost – uau! Nu-mi venea sa cred, ma depasea. Apoi m-am obisnuit cu lucrul asta.
Dar sa revin. Dupa ce am nascut s-au activat alte si alte programe. Am fetita. Si aveam intr-una flashuri cu abuzurile mele ( au inceput de la 5 ani). Simteam furie pe mama, cum a permis ca asa ceva sa se intample. Imi imaginam ca eu una, i-as da una in cap cuiva care s-ar apropia de copilul meu. Aveam multe sentimente amestecate, si mi-am dat seama ca doar in plan grosier imi acceptasem experientele, in subtil mai era de munca, nenica.
Pe cand avea fetita 8 luni, am inceput sa merg la terapie, la un psiholog. Acolo mi-am dat seama cat de mult s-a asemanat pana la un punct destinul meu cu cel al mamei, cum se repeta lucrurile in arborele genealogic.
Cand a fost botezul fetitei, mama a venit in tara ( lucreaza in Italia de cativa ani). Si pentru prima oara i-am zis ca am fost abuzata. Faptul ca se vedea pe fata ei ca stia si nu zicea nimic, m-a enervat maxim. Si i-am zis : “ stii ca am ramas cu trauma?” La care ea “ daca erai asa traumatizata, nu te maritai” . In acel moment mi s-au muiat picioarele de soc, emotie si parca am vazut-o cum se departa cu tot cu fotoliul pe care statea.
De atunci, furia a trecut si mi-am dat seama ca mama simte o mare vinovatie si poate ca faptul ca am o familie frumoasa e o implinire , o reusita si pentru ea. Poate ca asta-i consolarea ei, ca m-am realizat familial. Subliniez ca mama e o femeie fara putere de judecata, cu multe vicii (bea, fumeaza, mananca mult) asadar cu multe goluri. E un om slab si influentabil, care in schimb e incredibil de harnic, si aduce voie- buna in toate casele in care intra. Da, are si multe caracteristici frumoase.
Iertarea e un proces complex, lung ,ce se face cu pasi marunti si de fiecare data altfel.
Ce vreau eu sa transmit cu mesajul meu e ca se poate. E foarte important sa vrei sa te cunosti, sa te accepti. Daca ai copii, e o responsabilitate uriasa. Am in jur cateva prietene cu experiente mult mai blande in copilarie, dar mai traumatizate decat mine, acum.
Toti avem traume. Mosteniri de familie. Dar ele se pot vindeca.
Stiu cum suna, da asa greu cum a fost , sunt recunoascatoare. N-as fi fost atat de atenta la copilul meu, daca n-as fi stiut cum e sa nu fii dorit, iubit, etc. N-as fi citit atatea carti de parenting, de psihologie, n-as fi fost atat de receptive la multe, multe informatii. Totul poate fi alchimizat in noi. Mai am cale lunga,dar asta nu ma descurajeaza deloc, stiu ca un proces autentic e lung.
Sunt mama si sunt fericita. Nu e o poveste de compatimit, traiesc reversul.
Trimite-ne și povestea ta vindecătoare pentru a te ajuta pe tine și pe alții pe crestemoameni@gmail.com. Provocarea se adresează în egală măsură taților sau părinților din alte generații, inclusiv celor care acum sunt bunici.
Din seria poveștilor vindecătoare puteți citi:
Ce se întâmplă când unei palme peste față îi răspunzi cu un ‘Te Iubesc”
Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete.
Leave a Reply