Iti cer iertare, sora mea draga!

Când mi-am cunoscut sora mai mică pentru prima oară, am întâmpinat-o cu un pumn în burtă. Îmi aduc aminte perfect trecerea bruscă de la sentimentul de gelozie la cel de frică. Ce o să-mi facă acum părinții? Aveam 3 ani. Nu știu cum m-au pregătit ei, adulții, pentru rolul “sora mai mare“. I-am întrebat, dar nu își aduc aminte. Nu știu nici dacă puteau să mă pregătească altfel, încât să mă bucur că primesc o soră.

Dacă privesc acum relația cu sora mea, comunicăm și ne iubim, mă întreb de ce nu s-a putut să facem cunoștiță pe această lume, într-un mod frumos. Și știu că nu mai pot schimba nimic și de câte ori îmi aduc aminte, trebuie să retrăiesc sentimentul acela urât și poate multe altele.

Eram crescute mai mult de bunici în primii ani de viață. Părinții nu aveau un rol bine definit în viața noastră. Se mutaseră la bloc și noi stăteam cu bunicii la curte. Din perioada cu bunicii au rămas multe amintiri frumoase. Bunicii aveau găini și iepuri, aveau vișini, meri și flori, eram libere pe stradă și în curte și cred că ne înțelegeam bine. Nu-mi amintesc sentimente de gelozie din perioada aceea. Un start frumos în viață, deși trăiam în București, am avut ocazia minunată să trăim de mici sentimentul acela de libertate oferit de natură. Bunicii locuiau la capătul unei străzi care se continua cu o vale imensă plină de copaci și ierburi sălbatice, era dealul acela de pe calea Văcărești, dar în zilele noastre nu se mai înțelege nimic din ceeea ce a fost odată vis frumos.

Mereu am dominat-o pe sora mea. Deciziile despre ce și cum aveam să facem erau luate doar de mine. Am rămas cu sentimentul că ea se resemna de fiecare dată. Nu-mi amintesc să fi existat un episod de revoltă împotriva nedrepțătilor mele. Probabil era și un mod de autoapărare, doar așa putea să-și facă viața ușoară, acceptând ce i se întâmplă. Doar uneori, eram pârâtă. Atunci cand poate eram rea cu ea.

La sfârșitul anilor 80, bunicul a murit, apoi a venit demolarea. Încă un an și ar fi venit revoluția și curtea copilăriei noastre poate ar fi fost și astăzi. Bunica a rămas cu sechele psihice până la sfârșitul vieții din cauza demolării. Abia târziu, când ne-am maturizat, scurmând in trecut am realizat cât ne-a afectat și pe noi, pe mine și pe sora mea, pierderea casei și  a curții în care am trăit primii ani din viață. A fost pierderea sentimentului de siguranță, a sentimentului de a fi acasă, în mediul cunoscut al copilului obișnuit cu rutina, rutina aceea necesară copiilor.

Noi am mers împreună mai departe. Ne-am mutat la bloc cu părinții. Și tot târziu, în viața de adult, am realizat cât de important a fost și este “împreună”. Adică să am o soră. Cu părinții viața a fost altfel. Mama mult plecată la muncă, tata sever și uneori violent, cu mine mai mult, cu sora mea mai puțin. Așa credeam atunci, când mi se spunea că sunt rea și luam bătaie. Tot ce înțelegeam era că sunt sora mai mare și rea, și că sora mai mică are întâietate pentru că e mai mică. Tot târziu am aflat că și sora mea a suferit, nici ei nu i-a fost mai ușor. Trăiam cu frica permanentă că putem face ceva greșit și va urma pedeapsa. Dar nu despre asta scriu acum, nu am avut neapărat o copilărie traumatizantă.

Sora mea suferea sigur și din cauza mea, căci eu o dominam. Printre multe alte jocuri ale noastre, mulți ani la rând, eu, sora mai mare, mă transformam fictiv într-o hermelină. Când și cum aveam eu chef, eram o hermelină. O hermelină vicleană, care știa să obțină tot ce vroia de la sora cea mică. Și hermelina nu era rea, hermelina era doar șireată, numai că sora mea era naivă și-i făcea jocul. Și sora mea o iubea enorm pe hermelina, îi indeplinea toate dorințele și se lăsa chinuită de ea. Nu se știe dacă hermelina era vreodată mulțumită, poate că pur și simplu uneori doar dispărea și se mai întorcea abia a doua zi. Încercând să ne aducem aminte cât timp a durat acest joc, nu am reușit să redăm firul poveștii exact așa cum a fost, cert este că, la un moment dat, posibil ca eu să fi făcut un salt brusc spre o următoare etapă în dezvoltarea mea și jocul a încetat, ca multe altele de altfel.

A venit însă și momentul când sora mea a crescut și, trecând în etapa de autocunoaștere, s-a distanțat de cea care o domina. Așa că foarte mulți ani, viețile noastre au decurs paralel, ani in care am fost chinuită de invidie crezând că sora mea face și primește tot ce este mai bun. Ani în care nu am știut și nu am vrut să știu cine este, ani în care fiecare încerca să se cunoască și să se definească pe sine, ani în care am fi putut să creștem  împreună, să ne cunoaștem și să ne acceptăm. Ani în care nu am avut interes una pentru cealaltă și ne-am ignorat.

Cândva însă, s-a produs o schimbare și am început să vorbim. Deși suntem foarte departe una de cealalată, cumva, cândva, am început să vorbim, să rememorăm, să înțelegem și să iertăm.   Ne-am povestit ce simțeam atunci când eram mici, am avut curajul să vorbim deschis, să realizăm ce s-a întâmplat, ce simțeam. Este sper, primul pas către vindecarea rănilor sufletești produse atunci. Încercăm să ne dăm seama, dacă și cum rolurile copilăriei ne-au influențat caracterele de azi și viața. Și da, normal, oamenii mari de azi sunt copiii de atunci.

E o minune că această schimbare s-a întâmplat, și nici nu știu ce a produs-o, dar faptul că reușim să comunicăm, după multă vreme de tăcere, e o minune frumoasă. Și o să mă întreb toată viața, dacă această schimbare s-ar fi putut produce mai devreme, mult mai devreme sau chiar de la început, chiar înainte de pumn. Și o să mă întreb mereu, dacă bunicii și mai ales părinții ar fi putut schimba ceva din cele întâmplate, prin educație și prin iubire.

Am știut mereu că existența surorii mele e un lucru bun, am simțit mereu acolo, undeva în adâncul sufletului,  că e minunat sa ai o soră, dar în trecut i-am arătat de multe ori contrariul. Și pentru acele multe ori îți cer iertare, sora mea dragă!

Cu drag, pentru sora mea.

Semnat- Irina

Sursa foto: Poze despre fericire

Din seria poveștilor vindecătoare cu frați, citește și Se poate să îți înmulțești iubirea! Nu să o împarți în procente inegale sau Nu ești ca soră-ta! sau Jumătatea mai mare

Trimite si povestea ta despre relatia cu fratii si modul in care aceasta ti-a influentat personalitatea si viata pe crestemoameni@gmail.com