Hanoracul cu GLUGĂ dăunează grav sănătății copilului!

Sau în stilul pseudo-jurnalistic din 2016 (vă implor, lăsați-mă să fac haz de necaz): “O mamă și-a îmbrăcat copilul la școală cu un hanorac negru. 2 ore mai târziu? Veți fi șocați să aflați ce a pățit copilul!” / “Nu veți mai îmbrăca niciodată copilul cu hanorac bleumarin după ce veți afla ce descoperiri monstruoase au făcut educatoarele britanice!” / “Tra-ge-die! Un morman de hanorace a fost găsit abandonat lângă școală! Vestele din lână și fustele plisate sunt în stare de șoc!”

Dar să ne organizăm puțin:

– Decorul și ambianța: un parc civilizat din nordul capitalei, martie 2016 (a.k.s, adică în zilele noastre, AFTER Alfie Kohn & Aletha Solter), 24 de grade, zumzet  de păsărele, glasuri de albine, ciripit vesel de copii :).

– Personajele: eu, ascultător-povestitorul (cu un ochi la vorbăreața mea de 2 ani din tobogan); 10-12 copii super simpatici cu ochii după gărgărițe și alte atracții colorate, cam de 5 ani (grădiniță cu predare în lb. engleză); educatoarea Miss 1 “cu experiență” (cam 50+ ani) – regizor, scenarist și mai ales costumier; educatoarea Miss 2, tânără și fără rol în această scenă; figuranți.

– Scena [umilințelor], monolog desfășurat 95% în limba engleză cu accent bucureștean, pe tonul “vorbesc tare cât mă țin plămânii, ca să îi acopăr pe ăștia mici care s-au născut să îmi facă mie viața amară și pe care trebuie să îi domin prin tonalitate și severitate”, didactic gen:

(Copiii erau pregătiți să se încoloneze spre un muzeu, cred. Haine, rucsaci, “vreau să fiu pereche cu Maria”, visuri frânte, nu e ușor. 🙂

Miss: “Tudor, ce cauți acolo [n.a.: la 3m depărtare de grup]?! Treci în rând! VREI SĂ TE PIERZI DE GRUP, SĂ TE RĂTĂCEȘTI??”
“Ioana, pleacă de lângă coșul de gunoi! Ce cauți acolo, în murdăria AIA?? Doi câte doi, vă rog!”

“David, vino să te dezbrac! De ce porți hanoracul ăsta și ți-ai mai pus și gluga?! PLOUĂ cumva afară? E cumva VÂNT? Dă gluga jos! Nu cred că vrei să arăți ca un cerșetor și homeless din ăla prost și murdar, fără maniere! Ai văzut cum arată ei, așaaaa….” (nu mai continui, că mi s-a blocat memoria, am uitat ce alte sfaturi vestimentare și de bună purtare a mai scornit Miss 🙁 )

Și-au plecat: “Kids, follow me!”. Miss 2 nu a scos un sunet, Miss No. 1 got it all covered. Ce face experiența asta la un CV…

Ce o costa ca, în loc de întrebări ironice în auzul tuturor, să roage frumos, să explice glumeț, jucăuș sau chiar științific?

S-au scris destule articole în ultimii ani despre cadre didactice care își varsă și revarsă frustrările, neputința, neștiința, lipsa de dorință de informare, care își aduc în clasă probleme de acasă: nu voi relua aici motivele din spatele comportamentului lor (pe banii părinților adesea) și nici nu ne vom întreba acum dacă și-au ales meseria potrivită.

Vreau doar să mă gândesc la sufletele micuților și la cutele creierului lor în formare. La teama lor de mai târziu de a fi criticați, judecați, ironizați, la neputința lor de mai târziu de a gestiona conflictele, de a primi feedback negativ.

La visul lor de a se îmbrăca așa cum își doresc, de a își purta părul așa cum vor, de a-și crea propriul argou copilăresc în pauza dintre ore, de a vorbi codificat sau în romgleză despre youtuberii preferați, de a visa la tot felul de lucruri frumoase (că doar abia așteaptă să crească ei mari).

Nu știu dacă părinții acelor copii vor citi vreodată aceste rânduri, dar pe Miss 1 o știm cu toții, ați întâlnit-o SIGUR! Și nu ne-a plăcut de ea, ne-a lăsat râni adânci, pe care le oblojim cum putem și noi, mai ales nerepetând greșelile cu proprii copii.

Era uneori ascunsă în părinții noștri (știu, aici e mai dureros; și nu puțini părinți de 30-40 ani recunosc că abuzul verbal / emoțional a fost mai dureros decât cel fizic), alteori se strecura chiar în mintea partenerului nostru, la vremuri de oboseală sau rutină:

(a) “Au trecut ani de zile de când nu mi-ai mai spus și mie ceva frumos, un compliment, ceva… am fost bună de menajeră, mamă cu nopți nedormite, normal, acum nu mai sunt așa frumoasă!” (cu varianta amnezică a lui niciodată sau mereu – “Tu nu îmi faci niciodată complimente!”) VERSUS “Trec printr-o perioadă mai grea, sunt obosită, copiii mă epuizează, știu că tu apreciezi toate astea, dar m-ar bucura mult să îmi faci din când în când câte un compliment, să îmi mai aduci o floare, așa, să mă simt și eu apreciată și iubită.”

(b) “Ai de gând să lași gunoiul ăla să se împută, ca data trecută?” VERSUS “Duci tu gunoiul, te rog, și spăl eu vasele? E ok așa?”

Alteori am întâlnit-o pe Miss la noi la birou. Sau la o renumită cafenea, unde colegul (tânăr dar experimentat on-the-job) era mult mai ocupat să își “trainuiască” ironic ucenicul repartizat, decât să îi servească pe clienți. Până nu a terminat de făcut glume, bârfit cu colegii despre prostia ucenicului, găsit porecle și apostrofat, efectiv nu a fost în stare să se concentreze să îmi ia comanda și să îmi dea restul! (Așa că am intervenit și i-am explicat că procesul de învățare are loc mult mai ușor dacă se folosesc un limbaj pozitiv, o critică constructivă în lipsa terților. Și că nu e normal să afecteze relația cu clientul.)

… …. … Cum se va termina scena asta? Sunt optimistă că toți vom fi, pe rând, și scenariști, și regizori, și proprii noștri costumieri, că vom interveni și nu vom mai lăsa lucrurile să se petreacă la fel în continuare. Că vom lua atitudine și nu vom mai închide ochii până când doar camerele de luat vederi ne vor convinge de adevăr. Că ne vom schimba noi mai întâi.

Că eu, în primul rând, îmi voi înfrunta durerile vechi și voi renunța la diverse întrebări către fiul meu de 9 ani, gen “Cât mai ai de gând să tragi de timp înainte de culcare? Mereu faci așa și dimineața ești obosit spre școală!”.

Și am să-mi pun hanoracul, cu GLUGĂ, peste părul meu roșu și voi pretinde că sunt Ron Weasly din Harry Potter (un personaj favorit de-al lui) și că trebuie neapărat, dom’le, să fac o vrajă de adormit copiii rapid. Și o poțiune care spală dinții în 3 secunde.

Și un suc de rădăcini de iarba uitării și miez de bunătate de suflet. Pentru Miss. Știți voi de ce.

Autor: Simona Stefanescu | http://smartparents-richkids.blogspot.ro/