Frica noastra cea de toate zilele
Citind tot felul de experiente de viata ale mamelor, uneori, se naste in mine un val de : « ar fi fost loc de mai bine ». Ma legan insa, apoi, in bratele pacii stiind ca am facut cat am putut de bine atunci, in limitele mele de mama, de femeie si de fiinta umana.
Copiii mei … nu mai sint copiii. Ei sunt deja oameni.
Deci in ceea ce ma priveste treaba e cumva gata….
Mai mult sau mai putin datorita noua, parintilor.
Povestea Larisei, Frici de mama, a nascut in mine elanul sa dezvolt acest subiect care, in opinia mea este unul sensibil pentru multe dintre noi. M-as aventura chiar a spune ca ingijorarea pentru odraslele noastre este un program biologic inscris in fiinta noastra de femeie inca de la originea originilor. Uneori vreun spam il impiedica sa functioneze la capacitatea maxima; alteori isi depaseste mult necesitatile ….Insa o data cu copiii, vine pe lume in noi mamele angoasa ca « doamne fereste …. orice! »
Si aceasta neliniste ne locuieste fiintele uneori coplesindu-ne si adesea hranindu-se din energia noastra cotidiana. Am trait-o pe propria piele si mi-e dat s-o intalnesc, adesea, sub diferite forme, insotind persoane in cadrul sedintelor de terapie.
Astfel am descoperit un aspect universal : mergand pe firul oricarui scenariu cu titlul « doamne fereste » la capatul lui gasim sistematic frica de moarte.
Pe drum inspre acolo, insa, putem intalni frica de suferinta, frica de-a nu gasi in noi resurse ca sa facem fata la neprevazutele vietii, frica de-a fi pur si simplu pulverizati de durere daca « doamne fereste cine stie ce.. ». Frica ca, daca i se intimpla ceva, vinovatia cu care ne-am putea confrunta in legatura cu asta … pur si simplu ne-ar distruge.
Si asa este … Alergand bezmeteci pe cararile intortocheate si vicioase ale scenariilor mentale adesea ne simtim orbiti de angoasa sau disperati de neputinta.
Viata insa demonstreza cu brio fiecaruia dintre noi ca, daca va fi cazul, atunci cind va fi nevoie, indiferent de ceea ce s-ar intampla, majoritatea dintre noi gasim resursele necesare pentru a face fata situatiei oricit de crunta, de coplesitoare sau de inspaimantatoare ar fi ea.
Pentru ca atunci, pe loc, cand « doamne fereste » se produce, mentalul, in mod encefalograma plata, permite altor genuri de resurse sa se mobilizeze si preia controlul « situatiei ».
Asta pe de o parte.
Pe de alta parte, mergand in directia vorbei de duh « copii mici griji mici, copii mari griji mari »si potrivit experientei mele, avem la dispozitia noastra diverse mijloace si modalitati care permit gestionarea grijilor in mod intelept, echilibrat si dragastos.
Asadar, ca mama de trei baieti mi-a devenit limpede, foarte devreme, ca angoaselor, fricilor si tuturor temerilor de acest fel, ori le vin eu cumva de hac ori imi fac ele mie felul.
Asa ca am inceput sa caut cum si in ce fel pot face pentru ca baietii mei sa creasca liberi si eu sa pot dormi noptile.
Si am gasit.
Prioritar si imediat la indemina oricui este sa indentificam fricile si sa le numim, de preferinta in modul cel mai precis cu putinta.
Si apoi sa stam cumva in ele, nu cu mintea, ci cu corpul intreg.
Ati observat poate ca cel mai adesea reflexul pe care il avem atunci cand vreun scenariu prapastios ne da tircoale este sa ne scuturam, intr-un fel- « pfui pfui piaza rea ».
Nu-i dam spatiu sa coboare din cap in corp.
Ba chiar sub adierea lui corpul ramine cumva incremenit si fara suflu … asteptand sa treaca gindul negru.
Si el se muta …un pas mai incolo si sta din nou la panda pina … data viitoare.
Daca insa, la fiecare bufeu de frica, ne acordam pe loc, sau cat mai devreme posibil, timpul sa-i dam voie sa ne patrunda pana in maduva oaselor sa-si ocupe in corp tot spatiul necesar, ba chair sa debordeze, daca-i necesar, va promit ca cel mai adesea ea se risipeste, de la sine, ca o naluca. Asta si este dealtfel ; o naluca.Toata ideea este ca ea sa poata cobori in corp.
Doar pe acolo se poate evacua. Prin minte este mult mai greu.
Poate si pentru ca frica in sine este in realitate un adevarat aliat care ne pazeste adesea de tot soiul de pericole.
Panica sau angoasa sunt de o cu totul alta natura si deloc profitabile.
Identificind si imblanzind frecvent fricile evitam sa se transforme in angoase.
O alta unealta foarte eficace, puternica si importanta, potrivit experientei mele, s-a dovedit a fi taierea legaturilor energetice.
Invizibile ochiului neformat, insa perfect familiare clarvazatorilor, ele apar sub forma unor cordoane eterice, aidoma celui ombilical.
Spre deosebire de acesta, lanturile energetice prin numarul, densitatea si forta cu care sint alimentate creeaza, intre cele doua persoane implicate, un soi de incalcitura emotionala deosebit de nefasta si greoaie.
Deci incepind de la varsta de 7 ani a celui mai mare dintre baieti am practicat in mod frecvent tehnica taierii acestor legaturi.
Un mod uimitor si fascinant rezultatele au fost aproape instantanee.
In ceea ce ma priveste o forma de lejeritate, de impacare si de incredere s-a facut simtita in scurta vreme.
Iar pe baieti ii vedeam si simteam din ce in cei mai « liberi », mai senini si netributari starilor mele de spirit.
Deja incepeau sa-si traiasca viata pe propiul lor cont. Fara sa duca in carca desagii mei emotionali. Urmatorul pas a fost instaurarea in sanul familiei a riturilor de trecere.
O tehnica extrem de eficace, benefica si liberatoare care, desi societatea moderna a aruncat-o la gunoi, e sistematic regasita in sanul multor popoare asa zis « primitive ».
Amerindienii, aborigenii australieni sau autohtoni sud americani, toti, fara exceptie au in sanul traditiilor lor asa numitele « rituri initiatice de trecere ».
Mircea Eliade, etnolog recunoscut mondial, le-a repertoriat pe cele mai mai multe dintre ele studiindu-le și vulgarizându-le prin intermediul cărților sale.
Și tot el a spus : “Nu poţi scăpa de anumite lucruri decât trăindu-le, nu poţi limpezi anumite obsesii decât privindu-le în faţă, şi nu poţi cunoaşte adevărata dragoste decât depăşind-o »…
Așadar aceste ritualuri, intime sau publice însoțesc de-a lungul timpului structura familială sau comunitară; relația mamă- fiică, mama- fiu ; tată- fiică; tată- fiu; permițând astfel o evoluție armonioasă și liberă a fiecarui individ în parte și a comunității implicit.
In familia noastră, cel mare dintre băieți a trăit primul lui rit de trecere la vârsta de 14 ani petrecând, singur și izolat, două zile și două nopți într-o casă abandonată, cu apă și pâine.
El a ales însă să facă post negru.
Astăzi e pompier la brigada militară din Paris și de la 17 ani practică sportul Parkour.
Pentru curioși, dacă sunt : https://www.youtube.com/watch?v=MKxPh681mU8 ( filmul nu este personal )
Înțelegeți cred cât de urgent a fost pentru mine să-mi rezolv fricile ;-)))
De natură mult mai introvertit și intelectual, destinat studiilor lungi și despicării firului in patru, ritul de trecere a celui de-a doilea, pentru început, a fost sa rămână singur acasă timp de o săptămână cu hrană frugală.
Al treilea … va urma in curând.
Astfel, de-a lungul timpului am reușit să dorm noaptea când ei își trăiesc tinerețea.
Și bonus i-am putut admira pe toti trei înflorind și devenind Oameni
Bărbați în cel mai frumos sens al cuvântului.
Și bineînțeles : sunt foarte obiectivă 🙂
Pentru că în opinia și experiența mea, intervenind sau interferând cât mai puțin și mai înțelept, le permitem să devină ceea ce ei sunt cu adevarat.
Daniela
Sursa foto- aici
De aceeasi autoare citeste si Marginali, insa fideli noua insine
2 Comments