Mă filmează și pe mine?

Astăzi am fost acasă la Ana, ilustratoarea de 13 ani a cărții Te iubesc, orice culoare ai avea! Era primul nostru interviu televizat și aveam cu toții mari emoții.

De cum am intrat pe ușă m-a întâmpinat Sasha, fratele Anei, de 6 ani.

• Mihaela, să știi că Ana este foarte, foarte supărată, îmi zice jumătate îngrijorat, jumătate vesel și zburdalnic.
• Aha, zic. De ce oare?
• Ana este foarte supărată, continuă el, alergând ca într-un dans.
• Ba nu sunt, se aude și Ana din cealaltă cameră.
• Ba ești!
• Ba nu sunt!
• Mihaela, uite, am făcut un avion!
• Aha!Și e cu motor?
• Da, eu l-am făcut! Și uite-l, zboară!

Îmi arată cum zboară avionul lui din hârtie. Continuă să îmi arate tot felul de alte minuni pe care le-a făcut el și îmi repetă că le-a făcut chiar el.

• Mihaela, eu vreau să facem o carte despre corpul uman.
• Noi doi și cu Ana?
• Nuuuu! Doar noi doi!
• Aha! Și cum facem tu scrii și eu desenez sau invers?
• Păi eu nu prea știu să scriu! Eu desenez. Să fie despre globulele roșii și globulele albe și despre celule. Și despre mușchi și despre oase. Și să fie așa o carte mare, mare.

Îmi arată că trebuie să fie o carte mare cam cât el. S-o depășească pe a Anei, mă prind eu.

• Mihaela, și când ne apucăm de carte? Când o să fiu mai mare sau acum? mă întreabă îngrijorat
• Păi acum, că dacă e o carte așa de mare avem mult de lucru și trebuie să scriem vreo câțiva ani la ea.
• Pot să mă apuc chiar acum să desenez?  îmi răspunde bucuros și eliberat, parcă eliberat de teama să nu-i zic că e prea mic.
• Sigur!
• Mihaela, vreau să îi zică mama domnului de desen să facă și cu mine desen.
• Am înțeles.

Între timp doamna de la televiziune vine cu ideea ca Ana să-i citească lui Sasha din cartea cu girafe. Frumoasa carte cu girafe pe care Sasha a iubit-o încă de la început și care acum echivalează cu o atenție excesivă primită de Ana în raport cu el.

• Nu vreau să îmi citească Ana din cartea ei! spune apăsat și supărat.

Îi explic doamnei că Sasha are și el un proiect. Că noi scriem împreună o carte despre corpul uman (între timp mă gândesc cu panică la faptul că trebuie chiar să scriu ceva să nu dezamăgesc copilul). O carte care va fi cam cât el de mare. Și că Sasha vrea să vorbească mai mult despre proiectul lui, nu despre Ana și cartea ei. Ne înțelegem din priviri și mă retrag cu Ana, lăsându-l să aibă momentul lui în fața camerelor.

• Sper să nu-l taie pe Sasha la montaj, îmi spune Ana îngrijorată. Abia așteaptă să se vadă, ar fi tare dezamăgit. De dimineață mă întreabă: mă filmează și pe mine?.

Îi strecor omului cu camera că Sasha vrea musai să se vadă la televizor și că dacă e de tăiat să taie de la mine. Domnul zâmbește cald, cum că a înțeles ce se petrece.

Pleacă echipa de filmare. Sasha se apucă pe loc de desenat. Îmi aduce tot felul de desene abstracte pentru mine și îmi explică cum că acelea sunt globulele roșii sau albe, îmi explică cum circulă oxigenul sau cum curge sângele prin vene, vorbim despre oase și cranii.

Sasha este într-o perioadă sensibilă în care absoarbe informații legate de corpul uman cu o naturalețe surprinzătoare, însă mai presus de toate este într-o perioadă sensibilă emoțional. E copleșit de emoțiile Anei, de ceea ce i se întâmplă ei, de atenția pe care o primește și nu știe cum să gestioneze ceea ce simte el.

În timp ce Sasha îmi cară alergând unul câte unul desenele sale cu corpul uman și eu mă arăt interesată (însă sunt de-a dreptul panicată gândindu-mă ce poveste să-i fac), Ana îi pune întrebări, serioasă, îi ridică mingea la fileu, îl încurajează, îmi explică mie când mă vede încurcată legenda desenelor lui Sasha, de parcă nici nu suntem acolo datorită cărții ilustrate de ea, ci doar pentru cartea ilustrată de Sasha.

Înțeleapta mea parteneră minunată, Ana, de care mă minunez în fiecare zi.

Șapte ore mai târziu, în noapte, mama lui Sasha îmi zice că Sasha a întrebat când vin să mai lucrez cu el la carte. 🙂

De scăpat nu scap, să vedem ce iese din toată istoria asta.

Citește și Nu ești ca soră-ta! sau Jumătatea mai mare