Felul în care vorbim copiilor noștri este felul în care ne vorbim nouă
Marea iluzie din care se va trezi – treptat și dureros – omenirea e că ce se întâmplă în exterior e responsabil de transformări interne: reacții, emoții, acțiuni. Că lumea de din afară e vinovată pentru ce simțim sau alegem să facem. În paradigma parentală – că noi suntem provocați și puși la încercare de copii, că trebuie să-i controlăm și corectăm.
Toate sunt sursa marilor dureri și neînțelegeri umane: percepția că suntem atacați, iar viața este despre ridicarea unor ziduri de apărare.
Oamenii vor crește să realizeze că tot ce e în jur doar este; că fiecare eveniment e căpușat de proiecții interioare. Că tot ce vine spre noi e blurat de ce simțim, de ce convingeri inconștiente răsar odată cu el. Că numai noi suntem propriii noștri atacatori.
Că fiecare copil doar este. El însuși. Că noi îl distorsionăm și îi furăm identitatea proiectând asupra lui emoțiile noastre – temerile, programele inconștiente băgate de părinții noștri, la rândul lor.
O să vină o vreme când oamenii se vor întoarce mai mult către peisajul interior, către formele de relief ale emoțiilor personale, conștientizând toate resorturile care ne fac să controlăm realitatea în modul barbar al satisfacției propriului ego. Abia de atunci copiii vor creste sănătos și nedeviați de la spiritul lor: când părinții acestei lumi se vor crește pe sine.
Am cunoscut părinți – femei, mai ales – pornind pe drumul ăsta al conștientizării de sine și al curățării interioare, spre a fi mai buni pentru copiii lor.
Problema e că nu funcționează nimic dacă apuci calea asta cu sentimentul că trebuie să repari ceva în tine. Deși par bine intenționate,reparațiile interioare te fac intâi să te simți vinovată pentru ceea ce ești.
De asta, din start, te afli în conflict cu tine, chiar dacă planul era exact opusul.
Sursa oricărei reparații este integrarea sau recuperarea părților pierdute, nu decuparea și alungarea altora.
Deci, din păcate, poți porni pe un drum nou tot cu haina veche a învinovățirilor și a neiubirii de sine. Cu sentimentul toxic ca trebuie să faci ceva repede pentru ca să nu sufere altul, respectiv, copilul. Asta te aduce la nebunie și conflict și mai mare. Ajungi să scuipi pe copii și mai multă fiere interioară, după o vreme în care ai suprimat cu aparent calm, emoții și mai puternice.
Deci, dacă e să vorbim de curățări interioare, cred că prima treaptă e să stai cu tine și să accepți, până ajungi să și iubești, tot ce e defect acolo. Până capeți energia ne-luptei, până te simți întreagă, chiar dacă plină de răni. Abia de atunci incolo, când ești capabilă să simți empatie pentru tine, n-o să mai țipi la copil, n-o să mai iei stângăciile sau boacănele lui ca pe amenințări ale devenirii lui în viitor.
Felul în care vorbim copiilor noștri este exact felul în care ne vorbim nouă însene. Când ne răstim la ei, e timpul să învățăm să iubim în noi bucata aia care a plecat cândva, de rușine, de frică sau pentru că nu părea acceptabilă în ochii altuia.
Oana Moraru, Helikon
One Comment