Ce facem cu bunica?

Astazi o sa rup un pic sirul cu ce am trait noi in primul an de viata si o sa scriu despre ceva ce ma macina tare. Din pacate mama mea nu poate fi prin preajma noastra din motive personale pe care nu are rost sa le dezvolt aici, fiecare isi traieste durerile in felul lui. Asadar fiul meu ramane automat doar cu o bunica. Uneori din prea multa mandrie am indepartat-o pe bunica, au fost zile in sir cand nu isi putea vedea nepotul sau il vedea doar in treacat pe strada. M-a durut mult acest lucru, banuiesc ca pe dansa a durut-o si mai tare.

Indepartatul asta era modul meu de a scapa de acele sfaturi din popor. Bineinteles acolo au fost mii de motive, insa acum nu cred ca era ceva ce nu se putea ierta.

Copilul a crescut si mi-am dorit sa aiba prin preajma mai multe persoane, sa socializeze mai mult. Am reusit cat de cat sa fac si asta. La una din vizitele la pediatru am fost intrebata daca recunoaste bunica, bunicul, unchi, matusi… S-a produs un declic, am zis desigur nu pentru ca ii vede foarte rar. Atunci doamna pediatru intreaba de ce? 

Chiar asa, de ce,  m-am intrebat si eu. Pentru ca mereu isi dadeau cu parerea, pentru ca mereu erau de parerea ca ceva e in neregula cu copilul, pentru ca unii oameni nu isi pot tine parerile pentru ei. Toate astea erau in mintea mea, desigur. Doamnei pediatru i-am promis ca va avea mai multi oameni in jurul lui.

De atunci am incercat sa o aduc pe bunica in viata copilului. A fost foarte greu. Este singura persoana pe care o loveste si in care arunca cu jucarii. Incercam desigur sa corectam lucrurile acestea. Buni a noastra este o persoana destul de in varsta (72 de ani),bolnava ca tot romanul. Si-a crescut proprii copii cum a stiut și a putut ea mai bine.

Este foarte greu sa o facem sa inteleaga ce trebuie (in viziunea noastră) sa faca cu copilul si ce nu, ce trebuie sa zica si cum trebuie sa reactioneze in orice situatie. Desigur copilul profita la maxim de batranetea si nesiguranta ei. In una din zilele am fost nevoită sa plec fara copil si atunci am apelat la bunica. I-am explicat ca mama  trebuie sa plece putin, ca el va ramane cu bunica pentru putin timp si desigur cand ma voi intoarce ne vom juca impreuna, iubi si asa mai departe. M-am intors cat am putut de repede. Fiind prima data cand il lasam cu bunica aveam emotii mari. Bunica nu a auzit cand eu am intrat in casa si chiar atunci ii spunea copilului ca daca nu este cuminte vine mami si il bate, vine bau-bau si baba cloanta, lucruri pe care bunica stia ca el nu trebuie sa le auda deoarece ii facusem instructajul muncii. Asadar ce facem cu bunica?

I-am explicat din nou bunicii cand copilul era ocupat ce trebuie sa auda si ce nu. De fiecare data o luam de la capat. Acest lucru este un compromis din partea mea pentru ca vreau sa isi cunoasca familia. Pana unde voi merge nu stiu, dar din acea zi a ramas cu bunica doar in prezenta mea si chiar si atunci se produc mici incidente.  Bunica repeta la nesfarsit bravo la orice miscare a copilului, ii spune mereu ca este frumos si destept. Nu imi ramane decat sa fiu pe faza de fiecare data si sa speram ca intr-o zi bunica va intelege.

Denisa

Sursa foto- aici

De aceeași autoare citește și  A fi sau a nu fi …părinte , Al meu și … doar al meu & Disperarea unei mame