Ce facem cu bunica?
Astazi o sa rup un pic sirul cu ce am trait noi in primul an de viata si o sa scriu despre ceva ce ma macina tare. Din pacate mama mea nu poate fi prin preajma noastra din motive personale pe care nu are rost sa le dezvolt aici, fiecare isi traieste durerile in felul lui. Asadar fiul meu ramane automat doar cu o bunica. Uneori din prea multa mandrie am indepartat-o pe bunica, au fost zile in sir cand nu isi putea vedea nepotul sau il vedea doar in treacat pe strada. M-a durut mult acest lucru, banuiesc ca pe dansa a durut-o si mai tare.
Indepartatul asta era modul meu de a scapa de acele sfaturi din popor. Bineinteles acolo au fost mii de motive, insa acum nu cred ca era ceva ce nu se putea ierta.
Copilul a crescut si mi-am dorit sa aiba prin preajma mai multe persoane, sa socializeze mai mult. Am reusit cat de cat sa fac si asta. La una din vizitele la pediatru am fost intrebata daca recunoaste bunica, bunicul, unchi, matusi… S-a produs un declic, am zis desigur nu pentru ca ii vede foarte rar. Atunci doamna pediatru intreaba de ce?
Chiar asa, de ce, m-am intrebat si eu. Pentru ca mereu isi dadeau cu parerea, pentru ca mereu erau de parerea ca ceva e in neregula cu copilul, pentru ca unii oameni nu isi pot tine parerile pentru ei. Toate astea erau in mintea mea, desigur. Doamnei pediatru i-am promis ca va avea mai multi oameni in jurul lui.
De atunci am incercat sa o aduc pe bunica in viata copilului. A fost foarte greu. Este singura persoana pe care o loveste si in care arunca cu jucarii. Incercam desigur sa corectam lucrurile acestea. Buni a noastra este o persoana destul de in varsta (72 de ani),bolnava ca tot romanul. Si-a crescut proprii copii cum a stiut și a putut ea mai bine.
Este foarte greu sa o facem sa inteleaga ce trebuie (in viziunea noastră) sa faca cu copilul si ce nu, ce trebuie sa zica si cum trebuie sa reactioneze in orice situatie. Desigur copilul profita la maxim de batranetea si nesiguranta ei. In una din zilele am fost nevoită sa plec fara copil si atunci am apelat la bunica. I-am explicat ca mama trebuie sa plece putin, ca el va ramane cu bunica pentru putin timp si desigur cand ma voi intoarce ne vom juca impreuna, iubi si asa mai departe. M-am intors cat am putut de repede. Fiind prima data cand il lasam cu bunica aveam emotii mari. Bunica nu a auzit cand eu am intrat in casa si chiar atunci ii spunea copilului ca daca nu este cuminte vine mami si il bate, vine bau-bau si baba cloanta, lucruri pe care bunica stia ca el nu trebuie sa le auda deoarece ii facusem instructajul muncii. Asadar ce facem cu bunica?
I-am explicat din nou bunicii cand copilul era ocupat ce trebuie sa auda si ce nu. De fiecare data o luam de la capat. Acest lucru este un compromis din partea mea pentru ca vreau sa isi cunoasca familia. Pana unde voi merge nu stiu, dar din acea zi a ramas cu bunica doar in prezenta mea si chiar si atunci se produc mici incidente. Bunica repeta la nesfarsit bravo la orice miscare a copilului, ii spune mereu ca este frumos si destept. Nu imi ramane decat sa fiu pe faza de fiecare data si sa speram ca intr-o zi bunica va intelege.
Denisa
Sursa foto- aici
De aceeași autoare citește și A fi sau a nu fi …părinte , Al meu și … doar al meu & Disperarea unei mame
” sa speram ca intr-o zi bunica va intelege” … Si daca ziua aceea nu o mai apuca bunica? daca va merge in mormant cu povara ca fiica ei ii conditioneaza bucuria de a fi in preajma nepotului ei. Stiu ca intre generatii conflictul se adanceste tot mai mult si parerile sunt tot mai diferite dar haideti sa nu mai fim asa cruzi si inumani mai ales cu persoanele care ne-au dat viata si si-ar fi dat viata pentru noi sa ne fie bine si care ne-au crescut cum au stiut ele mai bine. Puneti-va pentru o clipa in locul ei, la varsta ei, auzind replicile copilului devenit adult, cu un mod de gandire diferit si tinandu-va la distanta de un nepot pe care il iubiti. Acceptati-o asa cum este, iubiti-o necondintionat ca pe un copil. Numai bine!
Bunica este mama sotului si da tocmai de aceea este in continuare in preajma copilului pentru ca nu este dreptul meu sa ii iau aceasta bucurie,cu toate ca m-ar ajuta mult daca nu ar avea ceva de adaugat tot timpul,lucruri de genul sper ca nu culci copilul cu tine in pat ca tu esti in stare sa il strivesti sau sa ii spuna intr-una copilului ca nu are voie,din punctul dansei de vedere copilul nu are voie nimic si nicaieri :).
Nu cred ca e vorba de iubit conditionat sau neconditionat. Nu o pot lasa pe mama sa ii spuna prostii de genul: “daca nu esti cuminte vine mama/tata/bau bau si te bate!” si nici altele la fel. Pentru ca derutez copilul si nu mai intelege de ce unii oameni se poarta intr-un fel cu el si altii (tot apropiati) nu. Merge sa ii explici ca oamenii sunt diferiti si gandesc diferit cand e ceva mai mare si e capabil sa asimileze explicatia ta. Altfel conflictele cu bunicii apar mai rapid decat te-ai astepta: “mami ma lasa sa fac A,B,C! Nu exista bau bau pentru ca asa a zis mama!” Si multe altele…
Eu inca nu am gasit solutie, am dus copilul la gradinita si sta destul de putin cu bunica fara sa fiu eu prin preajma. Gradinita despre care intr-o perioada avea tot timpul ceva de comentat, pana cand am rugat-o sa nu imi mai spuna ca nu vreau sa aud.
Din pacate dincolo de aceste cuvinte apar fricile, temeri in copil, spaime, care induc boli dar si o neincredere in el si in lume.
Am fost crescuta cu astea, si inca le am in mine. Stiu ca e dureroasa tensiunea, si pt mine ca mama care in momentul in care alaptam mi-a zis soacra ca am ramas grasa si grasa ramn (si aveam 58kg), sau ca sigur copilul nu e normal ca plange, sau de servitul desertului inainte de mancare contra parerii mamei. Stiu ca nu o fac cu rautate, dar nici nu imi doresc copil bolnavicios si cu dezechilibre psihice.
Din aceste diferente sufera cel mai mult copilul, pt ca ramane sa traiasca cu un bagaj emotional defectuos urmatorii 70-80 ani. Bunica mai are 1-2-5 ani,mama inca 50 anim dar copilul trebuie sa primeze, echilibrul in familie trebuie sa primeze.
BUNICA…depana povesti care nu a mai fost nevoie sa le citesc atunci cand am inceput sa pricep alfabetul,de la ea am invatat istoria,geografia,de la ea stiu ca totul are viata,pietrele au suflet(erau cuvintele ei),mancarea gatita de ea avea cel mai bun gust,mainile ei erau maiastre si ….cate am de povestit eu care acum la randul meu am devenit BUNICA dar din pacate sunt o bunica” virtuala,,si care nu stie cat si cum sa multumeasca bunului DUMNEZEU pentru educatia plina de iubire,caldura,dragoste pe care nepotelul meu o primeste de la parintii lui si de la una dintre bunici.Mie imi da forta sa rezist mai departe doar atat cat il privesc si cat el imi trimite un sarut cu manutele lui scumpe!
De ce va intrebati ce sa faceti cu bunica?
De ce nu construiti voi icoana bunicii?
Bunica a fost si ea copil,tanara,sotie,mama si dupa…bunica!
Bunica a trecut si ea prin valurile vietii si a avut si ea nevoie de sfaturi,de iubire,caldura sufleteasca si de…ajutor
Multe as avea de spus dar tineti minte totul se construieste cu rabdare,intelepciune si multa caldura sufleteasca!
Doamna Elena!ce cuvinte minunate ati spuscred ca sunteti un om cu adevarat frumos si luminos!aveti mare dreptate!nu stiu de ce unele mamici tin sa se distanteze de mamele lor….considerand ca nu ar sti sa isi creasca nepotii-unele lucruri pot fi spuse foarte bine de la inceput, de cand copilul este f mic. si sfaturile nu trebuie urmate orbeste!sa ne pretuim parintii cat inca ii mai avem!va sarut, cu drag!
Aveti mare dreptate!Si eu am crescut cu o bunica minunata si imi doresc la fel pentru copilul meu,acum incerc sa o intorc pe bunica in directia noastra pentru ca am obosit sa fiu suparata pe dansa,pentru ca o vreau langa noi.Si astazi chiar i-a spus nepotului o poveste tare draguta.
Draga mea, eu zic sa ne pretuim bunici cand inca ii mai avem…..stiu, sunt pisalogi-uneori, de neinteles-alteori, demodati sau cum om mai putea noi sa le zicem. dar!!ne-au crescut!cu bau-bau sau fara, cum au putut ei!eu cred ca tu esti un pic cam pretentioasa-gandeste-te ca tu ai putut alege-sunt altii care locuiesc cu ei. tu insati ai spus ca ai avut nevoie sa lasi copilul cu ea….deci avem nevoie de ei, fara sa ii mai criticam si sa le luam in foarte serios orice sfat sau orice cuvant. mai gandeste-te!oricum, noi ne crestem copiii asa cum credem mai bine dar nu consider ca , daca petrece sa zicem o zi langa bunica il va afecta pentru toata viata.
Da si dumneavoastra aveti dreptate,sunt foarte pretentioasa si asta pentru ca vreau sa cresc un copil fara frici,un copil curajos,asta e viziunea mea si da avem nevoie de bunica,rar,dar avem.
Nu degeaba ne zice ‘generația’ sandwich, nouă celor cu părinți mai în vârstă și copii care depind încă de părinți. Ce-i drept, sintagma se referea la alte realități, dar cred că se aplică foarte bine și ideii din text. Stăteam să mă gândesc dacă îmi amintesc să fi asistat la genul acesta de ciocniri între valorile educaționale ale bunicilor mei și cele ale părinților mei. Nu-mi amintesc, dar poate le-am reprimat eu. Cred că suntem prima generație de părinți care a trăit ‘pe viu’ o adevărată revoluție în educație. Știu sigur, de exemplu, că eu și soțul meu suntem primii din familiile noastre, în muuulte generații, care nu-și bat copiii. Dac-ar fi vorba numai de asta și ar fi o schimbare URIAȘĂ. Firește, presiunea e mare. Și pe noi, și pe părinții și bunicii noștri, și pe copiii noștri. Cred că rupturi sunt inevitabile. Personal, am pus în balanță beneficiile relaționării fiicelor mele cu bunicii (a aparține, căldura sufletească, poveștile pe care numai bunicii știu să le spună bunicește 🙂 , grija) cu potențialele aspecte negative (mesaje și modele la care eu am ales să renunț, învechite, care mi-au făcut rău ș.a.m.d.). Am ales să o iau mai puțin personal și să nu arunc copilul cu tot cu apa din copaie. Câteodată iese cu scântei. Ocazional mă apucă invidia pe privilegiile bunicești: maximum de fun cu minimum de responsabilități. Când mă fac mare vreau să mă fac bunică, am zis. 🙂 Și doamne ferește să le vină nepoților ideea să mă facă icoană! arunc după ei cu plăcinte și tarte până le vine gândirea critică la loc în cap. :))
Foarte bine spus Ioana Ghica,daca punem in balanta avantajele si dezavantajele intotdeauna vom alege compania bunicilor,ceea ce am ales si eu.Sper ca totul sa decurga cum trebuie si toata lumea sa fie fericita.
Bunicii sunt minunati. Eu am crescut langa o bunica buna ca painea calda. Dar ce te faci cand bunica tipa continuu la copilul tau, plangandu-se constant si facand crize chiar si de fata cu copilul? Ce faci cand copilul vine la tine cu bratul inrosit spunand ca l-a bruscat bunica? Ce faci dupa multe astfel de intamplari cand pleci pentru mai putin de o ora de langa bunica si copil si la intoarcere iti gasesti copilul plangand si constati ca iar a facut pipi pe el cat a stat cu bunica? Copilul este mare, are 4 ani, dar face la olita de la 1 an si 6 luni fara probleme?
Asa cum fiecare copil e unic, asa si fiecare bunica este unica. Deci, dragi mamici, bucurati-va, cele care aveti bunici adevarate in viata voastra. Cat despre celelalte … nici nu mai am cuvinte.