Eu vreau primaaaa!

Nu știu când și cum i-a întrat în vocabularul Mariei cuvântul primul/ prima. Nu încurajez competiția între copii, jucăm jocuri în care nu există primul sau ultimul. Dar inevitabil apar și situații în care unul e primul și celălalt așteaptă: primul la cărat în spate și jucat de-a căluții, primul căruia îi torn laptele în pahar, primul care iese din cadă, primul care e băgat/ scos din mașină când plecăm undeva, primul care primește un biscuite, daca nu pot oferi în același timp etc.

Așa că a fost o chestiune de timp până când Maria să îi dea acestui cuvânt conotații legate de importanță, de atenție primită și până când să auzim din gura ei variațiuni ale textelor:

• Eu primaaaaaaaaaaaaa! De ce Mihai e primul? De ce Mihai a primit primul? De ce pe Mihai îl iei primul? Eu sunt primaaaaaaaaaaaa! Eu vreau primaaaaaaaaaaaaa!

La început nu am știut cum să gestionăm situația, am explicat frumos și rațional că nu are importanță cine e primul, că și primul e la fel de bun ca ultimul, că nu e niciun concurs, că am doar 2 mâini, 2 picioare etc.

Dar la vârsta Mariei de aproape 4 ani și în contextul geloziei pe Mihai, explicațiile raționale nu sunt mereu înghițite, așa că deseori ne-am trezit cu adevărate drame și crize de furie pe tema primului/ primei. 

Și vrând, nevrând am început să fim foarte atenți la aspectele astea și să explicăm mult, să facem în patru simultan lucruri, astfel încât să nu fie ceva vizibil în direcția asta.

De exemplu când plecăm undeva cu mașina și ajungem la destinație, imediat ce oprim motorul, auzim: eu vreau să ies prima, nu vreau să iasă Mihai primul. Așa că îi scoatem în același timp astfel încât amândoi sunt și primii și ultimii în același timp.

Ieri aveam o problemă și eram nevoiți să îl scoatem pe Mihai primul din mașină, dar eu uitasem asta cu desăvârșire.

Pe drum, tati i-a zis Mariei:

• Maria, să știi că în curând ajungem și am nevoie să îl scot pe Mihai primul, să i-l dau mamei și imediat după aceea te voi scoate și pe tine.

A acceptat explicația tatălui, mai detaliată de atât și a fost foarte cooperantă. A fost suficient ce i-a zis, s-a simțit tratată cu respect, a simțit că e doar o situație excepțională, că suntem atenți să nu îi ierarhizăm, dacă în mintea ei asta echivalează cu o ierarhizare.

Eu am fost foarte bucuroasă că tati a anticipat situația și a abordat-o frumos, mai ales că eu uitasem complet și am zâmbit fericită în sine mea.

Pare ceva banal, însă cei care au trecut prin situații similare vor înțelege perfect că aceste mici detalii pot face o zi să fie liniștită sau pot transforma o zi într-o avalanșă de crize de furie.

Citește și Nu ești ca soră-ta! sau Jumătatea mai mare

Fotografie- Copyright D’Alex Photography