Educația precum un colac de salvare
N-am mai scris despre școala românească. Mi-am dat seama că oamenii s-au obișnuit cu cinismul stării de avarie în România.
Sunt și părinți care vor fi știut să meargă împotriva curentului, dar marea turmă a țării ăsteia încă susține corupția, putrefacția și retardul spiritual al școlii de acum.
A apărut iluzia că există în sistem școli bune, cu selecție de copii și cadre, unde aspirăm să ne băgăm copilul, pe modul “supravietuire”. Da, copiii fac carte acolo, dar o carte ca un colac de salvare: fără dimensiunea creativității, a cercetării, a pasiunii. O fac înghesuită repede, pentru menținerea portofoliului unor profesori care s-ar pierde și ei în irelevanța sistemului, dacă n-ar mai avea palmaresul unor străluciri de medalii.
Unde ajung acești copii buni? Sunt ei dezvoltați pe dinăuntru? Le-a funcționat învățarea ca o expansiune a spațiului interior? Știu cine sunt dincolo de lucrurile pentru care îi congratulează lumea?
Eu am fost un astfel de copil, competitiv și premiant. Am aparținut unor comunități școlare așa-zis elitiste. Multele mele cunoștințe sau competențe superioare n-au făcut doi bani în ziua în care am înțeles că nu știu să fiu în afara numelui sau a realizărilor personale. Că pasiunea, sistemul de ghidaj interior, puterea de a crea ceva, de a fi fericit – vin mai ales la oamenii care au învățat în copilăria lor liberi de presiunea agendelor altcuiva, liberi de frica ratării, a judecății, liberi de teama că altul e mai bun, deci, mai sus pe curba imaginară a valorii umane.
Asta nu înseamnă că nu avem ambiții sau că nu merită să fim conștienți de concurență, competență, excelență. Numai că nu știu câți dintre copiii băgați în puținele clase bune sau școli bune din România, ca pe niște plute lângă un Titanic în scufundare, au șansa să guste libertatea explorării și liniștea de a trăi în spațiul interior al propriilor curiozități. De ce? Pentru că trăiesc cu apăsarea lui “trebuie să confirm”, “să arăt că merit să fiu aici”, adică să amân întâlnirea cu cine sunt eu, ce simt eu, ce vreau eu.
Carte se face pentru expansiunea propriului spirit. La noi încă se face, doar ca să camuflăm dezastrul majoritar.
Oana Moraru, Helikon
Leave a Reply