Dragă mamă de vizavi,

De aproximativ o lună, în familia noastră este “difuzat” frecvent serialul “Crize de furie”. Personajul principal: Sabina (2 ani și 5 luni). Personajele secundare: mama și tata, la început la fel de frustrați ca personajul principal, acum mai calmi și mai înțelepți. Fiecare episod este altfel și aduce lucruri noi care iau prin surprindere chiar și personajele secundare, dar mai ales publicul, atunci când acesta este nevoit să urmărească vreo scenă. Cele mai multe scene se joacă însă în doi, eu și ea.  De la episod la episod învăț lucruri noi, despre mine și despre ea, mă controlez mai bine, reacționez mai prompt și aplic mai ușor și mai calm lucrurile descoperite în lecturile mele pe această temă.

Episodul 1

Ajung la creșă. Ca în fiecare zi, educatoarea începe să îmi povestească aventurile Sabinei din ziua respectivă. Numai că astăzi a avut loc un “accident”. În timp ce erau în curte la joacă, Sabina nu a reușit să își controleze în timp util nevoile biologice. Mda, number 1 & number 2 în pantaloni. Aflu toate acestea, în timp ce o îmbrac pe Sabina de plecare. Eu reacționez calm, îi spun că a fost un accident, pentru că nu s-a mai întâmplat asta de foarte mult timp, cam de când a scăpat de scutec acum 4 luni.

Chiar în timp ce eu aud toate lucrurile astea, Sabina intră într-o criză de furie. Ținta sunt eu. Țipă la mine, încearcă să mă lovească cu căciula, aruncă geaca pe jos și calcă pe ea. Încerc să o iau în brațe, dar nu reușesc. Este prea agitată. Eu, cu vocea cea mai calmă și plină de afecțiune încerc să îi spun copilului că se mai întâmplă accidente, că nu avem niciun motiv să ne supărăm. Sabina, nu are urechi pentru mine.

Vizavi de noi, mama unei colege de-ale Sabinei se uită dezaprobator la Sabina și la mine.

Între timp, educatoarea continuă povestea, iar eu nu știu cum să îi explic că nu trebuia să îmi spună toate lucrurile astea în prezența Sabinei, că povestea ei și faptul că mi-a spus-o mie a declanșat acest comportament al Sabinei.

Sabina face scandal în continuare. Eu îi spun că o las să se descarce și că sunt alături de ea. În timpul ăsta simt din nou privirea dezaprobatoare a mamei de vizavi.

Deci Sabina, un copil de 2,5 ani, foarte independent, care se îmbracă/dezbracă singură în cea mai mare parte, care se încalță/descalță singură, care se duce singură la baie, și care atunci când încerc să o ajut cu o activitate ripostează și îmi spune “singură!”, acest copil, bucuros că a ieșit afară la joacă, uită sau anunță prea târziu că trebuie să meargă la baie. Se întâmplă “accidentul”, care nu este deloc plăcut nici pentru ea. În plus, i se spune că “e rușine”, e luată de la joacă (pentru a fi schimbată, etc). Apoi, când vine mama, în timp ce bucuria atinge nivelul maxim al zilei aude povestea educatoarei, retrăiește cel mai urât moment al zilei și mai ales asistă cum mama ei află de “rușinea” de astăzi.

Cât de greu a fost pentru ea să gestioneze aceste situații? Eu cred că foarte greu. Mi-a părut rău pentru ea. Aș fi vrut să o ajut, dar tot ce am știut și am putut să fac a fost să stau alături de ea, să o las să țipe la mine, știam că sunt țipetele ei de frustare, de supărare și că le îndreaptă către mine pentru că are încredere în mama ei. Din acest motiv am reacționat atât de calm. Din acest motiv  am lăsat-o să se elibereze de emoțiile negative.

Dragă “mamă de vizavi”, Sabina nu e un copil rău, un copil răzgâiat care este lăsat să facă ce vrea, Sabina este doar un copil care a avut o zi mai grea. Spectacolul la care ai asistat a fost plânsul ei, iar “indiferența mea la obrăzniciile ei” a fost umărul pe care i l-am dat pentru a-și alina durerea.

După ce s-a eliberat de toate aceste emoții negative, Sabina s-a liniștit și cu vocea cea mai dulce a spus doar atât “Mami?”. Dar acest simplu cuvânt cuprindea o mulțime de alte lucruri încă nespuse: “Mami, ești aici cu mine? Gata, a trecut”, “Multumesc”, “Uff, ce greu a fost”!

Da, am “citit” toate aceste cuvinte din intonația ei, din privirea ei, din mimica feței.

Am luat-o în brate, am sărutat-o pe obraz și am început să facem planuri pentru restul zilei. Pe drum spre casă am cântat, am spus povești, am râs, ne-am alintat.

Un P.S mai lung: Vreau să menționez că nu o condamn pe educatoare. Da, ea a greșit povestindu-mi toate acele lucruri în prezența Sabinei, dar a făcut-o din dorința de a mă informa și a-mi face pe plac. Sabina este la această creșă (de stat) de aproximativ o lună și mi-a fost teamă ca nu se va adapta așa că de fiecare dată când veneam să o iau acasă o întrebam pe educatoare despre comportamentul Sabinei în ziua respectivă, chiar dacă fetița era prin preajmă. Și ea îmi povestea la sfârșitul zilei aventurile Sabinei. De cele mai multe ori, răspunsul era scurt și pozitiv. În ziua respectivă, s-a întâmplat să fie un episod mai aparte.

Aceeași educatoare mi-a dat numărul ei de telefon din proprie inițiativă și mi-a spus să o sun de câte ori am nevoie. Iar atunci când am sunat-o a vorbit cu răbdare și cu căldură cât am considerat eu necesar.

De asemenea, după acest episod am rugat-o pe educatoare să nu mai folosească cu Sabina termenul “rușine”. I-am spus că nu sunt de acord cu folosirea lui. Știu că nu i-a fost ușor să primească o “corecție” din partea unui părinte, chiar dacă a fost dată pe un ton cald și cu un “vă rog frumos” sincer. Dar ea a acceptat solicitarea mea și chiar a informat-o și pe cea de-a doua educatoare a Sabinei despre cererea mea (lucru aflat întâmplător).

Deci nu o condamn. Eu sunt mama Sabinei și s-a întâmplat de mai multe ori să nu gestionez anumite situații cu ea așa cum ar fi trebuit, așa cum știam că trebuie să o fac. Asta nu înseamnă că sunt o mamă rea. Nici soțul nu respectă întotdeauna regulile de educație asupra cărora noi am căzut de acord, dar asta nu îl face un tată rău.

Rămân însă vigilentă în ceea ce privește personalul creșei și nu voi ezita să cer corectarea comportamentelor sau regulilor care, în opinia mea, dăunează dezvoltării educaționale și personale a Sabinei.

Sursa foto: Poze despre fericire

De aceeași autoare citește și Ce se întâmplă când unei palme peste față îi răspunzi cu un ‘Te Iubesc” & Lecția despre fericire primită de la un copil de 2 ani