Dragă mamă de vizavi,
De aproximativ o lună, în familia noastră este “difuzat” frecvent serialul “Crize de furie”. Personajul principal: Sabina (2 ani și 5 luni). Personajele secundare: mama și tata, la început la fel de frustrați ca personajul principal, acum mai calmi și mai înțelepți. Fiecare episod este altfel și aduce lucruri noi care iau prin surprindere chiar și personajele secundare, dar mai ales publicul, atunci când acesta este nevoit să urmărească vreo scenă. Cele mai multe scene se joacă însă în doi, eu și ea. De la episod la episod învăț lucruri noi, despre mine și despre ea, mă controlez mai bine, reacționez mai prompt și aplic mai ușor și mai calm lucrurile descoperite în lecturile mele pe această temă.
Episodul 1
Ajung la creșă. Ca în fiecare zi, educatoarea începe să îmi povestească aventurile Sabinei din ziua respectivă. Numai că astăzi a avut loc un “accident”. În timp ce erau în curte la joacă, Sabina nu a reușit să își controleze în timp util nevoile biologice. Mda, number 1 & number 2 în pantaloni. Aflu toate acestea, în timp ce o îmbrac pe Sabina de plecare. Eu reacționez calm, îi spun că a fost un accident, pentru că nu s-a mai întâmplat asta de foarte mult timp, cam de când a scăpat de scutec acum 4 luni.
Chiar în timp ce eu aud toate lucrurile astea, Sabina intră într-o criză de furie. Ținta sunt eu. Țipă la mine, încearcă să mă lovească cu căciula, aruncă geaca pe jos și calcă pe ea. Încerc să o iau în brațe, dar nu reușesc. Este prea agitată. Eu, cu vocea cea mai calmă și plină de afecțiune încerc să îi spun copilului că se mai întâmplă accidente, că nu avem niciun motiv să ne supărăm. Sabina, nu are urechi pentru mine.
Vizavi de noi, mama unei colege de-ale Sabinei se uită dezaprobator la Sabina și la mine.
Între timp, educatoarea continuă povestea, iar eu nu știu cum să îi explic că nu trebuia să îmi spună toate lucrurile astea în prezența Sabinei, că povestea ei și faptul că mi-a spus-o mie a declanșat acest comportament al Sabinei.
Sabina face scandal în continuare. Eu îi spun că o las să se descarce și că sunt alături de ea. În timpul ăsta simt din nou privirea dezaprobatoare a mamei de vizavi.
Deci Sabina, un copil de 2,5 ani, foarte independent, care se îmbracă/dezbracă singură în cea mai mare parte, care se încalță/descalță singură, care se duce singură la baie, și care atunci când încerc să o ajut cu o activitate ripostează și îmi spune “singură!”, acest copil, bucuros că a ieșit afară la joacă, uită sau anunță prea târziu că trebuie să meargă la baie. Se întâmplă “accidentul”, care nu este deloc plăcut nici pentru ea. În plus, i se spune că “e rușine”, e luată de la joacă (pentru a fi schimbată, etc). Apoi, când vine mama, în timp ce bucuria atinge nivelul maxim al zilei aude povestea educatoarei, retrăiește cel mai urât moment al zilei și mai ales asistă cum mama ei află de “rușinea” de astăzi.
Cât de greu a fost pentru ea să gestioneze aceste situații? Eu cred că foarte greu. Mi-a părut rău pentru ea. Aș fi vrut să o ajut, dar tot ce am știut și am putut să fac a fost să stau alături de ea, să o las să țipe la mine, știam că sunt țipetele ei de frustare, de supărare și că le îndreaptă către mine pentru că are încredere în mama ei. Din acest motiv am reacționat atât de calm. Din acest motiv am lăsat-o să se elibereze de emoțiile negative.
Dragă “mamă de vizavi”, Sabina nu e un copil rău, un copil răzgâiat care este lăsat să facă ce vrea, Sabina este doar un copil care a avut o zi mai grea. Spectacolul la care ai asistat a fost plânsul ei, iar “indiferența mea la obrăzniciile ei” a fost umărul pe care i l-am dat pentru a-și alina durerea.
După ce s-a eliberat de toate aceste emoții negative, Sabina s-a liniștit și cu vocea cea mai dulce a spus doar atât “Mami?”. Dar acest simplu cuvânt cuprindea o mulțime de alte lucruri încă nespuse: “Mami, ești aici cu mine? Gata, a trecut”, “Multumesc”, “Uff, ce greu a fost”!
Da, am “citit” toate aceste cuvinte din intonația ei, din privirea ei, din mimica feței.
Am luat-o în brate, am sărutat-o pe obraz și am început să facem planuri pentru restul zilei. Pe drum spre casă am cântat, am spus povești, am râs, ne-am alintat.
Un P.S mai lung: Vreau să menționez că nu o condamn pe educatoare. Da, ea a greșit povestindu-mi toate acele lucruri în prezența Sabinei, dar a făcut-o din dorința de a mă informa și a-mi face pe plac. Sabina este la această creșă (de stat) de aproximativ o lună și mi-a fost teamă ca nu se va adapta așa că de fiecare dată când veneam să o iau acasă o întrebam pe educatoare despre comportamentul Sabinei în ziua respectivă, chiar dacă fetița era prin preajmă. Și ea îmi povestea la sfârșitul zilei aventurile Sabinei. De cele mai multe ori, răspunsul era scurt și pozitiv. În ziua respectivă, s-a întâmplat să fie un episod mai aparte.
Aceeași educatoare mi-a dat numărul ei de telefon din proprie inițiativă și mi-a spus să o sun de câte ori am nevoie. Iar atunci când am sunat-o a vorbit cu răbdare și cu căldură cât am considerat eu necesar.
De asemenea, după acest episod am rugat-o pe educatoare să nu mai folosească cu Sabina termenul “rușine”. I-am spus că nu sunt de acord cu folosirea lui. Știu că nu i-a fost ușor să primească o “corecție” din partea unui părinte, chiar dacă a fost dată pe un ton cald și cu un “vă rog frumos” sincer. Dar ea a acceptat solicitarea mea și chiar a informat-o și pe cea de-a doua educatoare a Sabinei despre cererea mea (lucru aflat întâmplător).
Deci nu o condamn. Eu sunt mama Sabinei și s-a întâmplat de mai multe ori să nu gestionez anumite situații cu ea așa cum ar fi trebuit, așa cum știam că trebuie să o fac. Asta nu înseamnă că sunt o mamă rea. Nici soțul nu respectă întotdeauna regulile de educație asupra cărora noi am căzut de acord, dar asta nu îl face un tată rău.
Rămân însă vigilentă în ceea ce privește personalul creșei și nu voi ezita să cer corectarea comportamentelor sau regulilor care, în opinia mea, dăunează dezvoltării educaționale și personale a Sabinei.
Sursa foto: Poze despre fericire
De aceeași autoare citește și Ce se întâmplă când unei palme peste față îi răspunzi cu un ‘Te Iubesc” & Lecția despre fericire primită de la un copil de 2 ani
Bravo Nicoleta!! Ai procedat f bine fata de tine, fasta de fetita si fata de educatoare. Esti o mama care va creste un copil echilibrat, un copil frumos care va sti ca mama ei este acolo mereu pentru ea, dar care nu o va sufoca. Esti o mama care lucreaza impreuna cu pedagogii copiilor, nu impotriva lor, esti o persoana care nu uita de bunul simt chiar si atunci cand vine vorba de copilul ei. Imi place ca ai rezolvat problema fara sa ii pui educatoarei o bulina mare si neagra in piept. Asa da!!
Nu cred ca cele 2 povesti cu doamne educatoare se pot compara. Nici cele 2 situatii. Nicoleta a precizat ca a avut mereu comunicare buna cu doamna educatoare, ba chiar ca aceasta i-a transmis si colegei rugamintea ei de a nu mai pomeni cuvantul rusine cu privire la fetita ei, in schimb Madalina a recurs la solutia bulinei negre dupa ce a epuizat resursele de comunicare, dupa ce solicitarea ei cu privire la buline a fost considerata o falsa problema de catre doamnele educatoare si directoare.
Mimi, Doamna (cu D mare) Nicoleta in primul rand are bun simt, Doamna Nicoleta isi respecta atat copilul cat si pe cei care il educa, Doamna Nicoleta nu merge la scoala pregatita foarte temeinic cu buline negre la indemana nici nu convoaca educatoare si directori de urgenta pentru a vorbi cu ei, Doamna Nicoleta nu porneste de la premisa ca “duamnele educatoare e proaste si nu pricepe”. doamna Madalina ma indoiesc ca a avut orice fel de relatie cu educatoarele lui J, daca singura ei modalitate a fost “convocarea de urgenta” si a educatoarei si a directoarei. doamna madalina, daca nu s-ar fi dus pusa pe harta si cu gand de razbunare ar fi intrebat-o pe teacher ce s-a intamplat in timpul orei de culcare ar fi aflat ca fetita isi deranja colegii si ca inainte sa ii dea bulina a rugat-o de cateva ori sa se linisteasca. Doamna Nicoleta a dat tuturor o lectie de bun simt, educatoarei prin respectul pe care i la aratat (a cooperat cu ea nu a linsat-o) si copilului aratandu-i ca si educatoarele sunt oameni, uneori mai gresesc si de multe ori gresesc fara voia lor.
Multumesc de aprecieri, insa situatiile chiar sunt diferite. Si o sa exemplific tot cu somnul de amiaza. In primele doua zile la noua cresa, educatoarele nu au reusit sa o adoarma pe Sabina. M-au sunat si mi-au spus ca ii deranjeaza pe ceilalti copii, care nu pot adormi din cauza ei, si daca pot sa vin sa o iau acasa. M-am conformat si am luat-o acasa. Educatoarele mi-au dat insa si un formular pe care sa il completez. In formular ma intrebau despre obiceiurile Sabinei la somn: cum adoarme? ii spun povesti? ii cant? ce cantece prefera? L-am completat si in a treia zi am dus la cresa si una dintre cartile preferate ale Sabinei. I-au citit din carte si a adormit, iar de atunci adoarme fara probleme alaturi de colegii ei. Mi se pare ca situatia a fost abordata diferit de personalul celor doua institutii.
Nu mi se pare deloc o tragedie ca educatoarea a parat-o de fata cu ea. Daca micuta a comis-o, trebuie sa-si asume responsabilitatea,fara crize de nervi. Data viitoare, cand ii vine, sa fie pe faza si sa-i ceara doamnei s-o puna pe olita.
Cand fata mea avea aceeasi varsta, balaura paracioasa era maica-mea. Fata n-a facut niciodata crize de nervi cand mi se spunea despre “accidente” de fata cu ea. Doar ca, dupa un timp, a reusit sa negocieze cu bunica si sa ramana intre ele “secretul”. S-a intamplat sa-i vad pantalonii pe calorifer , la uscat si am intrebat-o “Iar ai udat pantalonii?Credeam ca ai trecut de faza asta” Fata mi-a replicat cu tupeu “NU am udat pantalonii. Am transpirat in ei.” N-avea 3 ani impliniti. 🙂
Mirela, copiii sunt diferiti si nu trebuie comparati intre ei. Nu stim exact cauzele pentru care micuta a avut acest accident. Si nu stim nici sentimentele ei din acel moment. Probabil sentimentul de rusine indus si de doamna educatoare i-a provocat aceasta criza. In plus la gradinita sunt mai multi copii, ea era doar de o luna acolo. Una e sa ai un accident/ o scapare etc cu o persoana aproapiata cum e bunica si alta e sa ai un astfel de accident de fata cu alti 20 de copii pe care de-abia ii cunosti, iar educatoarea sa iti spuna ca e rusine etc.
Mirela, nici eu nu am spus ca este o tragedie. Insa in general se recomanda sa nu se vorbeasca despre copil (mai ales sa fie criticat) , în prezenta lui, dar ca si cum el nu ar fi acolo. (Imagineaza-ti cum ar fi sa-ti auzi seful si un coleg vorbind despre tine in timp ce tu esti langa ei, dar ca si cum nu ai fi prezenta).
De asemenea, era prima data când se întâmpla un astfel de accident, la patru luni de cand a scapat de scutec, Cred că la prima abatere putem să fim mai permisivi. In cazul in care situatia se va repeta si realizez ca nu a fost un eveniment separat o sa ma gandesc la o alta strategie.
Cat priveste criza de furie, iti marturisesc ca asa am simtit eu ca mama acest moment, asta a fost interpretarea evenimentului pe baza experientei mele ca mama a acestui copil.
Iti multumesc insa pentru punctul de vedere exprimat.
@Nicoleta
Sincer, eu cred ca dramatizezi prea mult, prin amplificare, “accidentele” firesti care i se intampla oricarui micut dupa ce nu mai poarta pampers. Problema reala este aceea ca micutul sau micuta face crize de nervi. Pai, nervii trebuie sa se potoleasca . Si a mea a facut o micuta criza de nervi cand am pus-o sa se stearga singura la fundulet si la pitulice. Ca ea nu vrea sa se murdareasca. M-a amuzat provocarea si am intrebat-o “Adica vrei sa ma murdaresc eu, pana te mariti si vei avea copii ? Sau sa ma chemi si atunci ca sa te sterg si sa va sterg pe toti ?” Mult mai tarziu mi-a marturist ca asa am blocat-o, incat o apuca spaima cand ii venea lipsa mare si se spala pe maini, ca o disperata incruntata dupa ce facea..Asta pt. ca si-a dat seama ca nu mai poate negocia cu mine si ca trebuie sa se descurce singura. Urmatoarea faza a fost si mai nostima, cand a disparut olita si a trebuit sa faca pe WC. Alta mica criza existentiala. Ca sunt o mama rea, pt. ca ea o sa cada in WC si o va lua apa cand va apasa pe clapeta iar eu vreau sa scap de ea. I-am explicat frumos, incercand sa nu rad, ca nu este niciun pericol sa ajunga in canalizare pt. ca este prea mare si nu incape pe teava. I-am aratat gaura de la WC, aproximand cu mainile dimensiunile ei si i-am spus sa incerce sa treaca prin ce i-am mimat. Desi plangea, a inceput sa rada.Ras cu plans, balega de manz. Am stat langa ea ca sa nu cada in WC si sa nu o ia apa. Dupa aceea am felicitat-o ca este Superman si ca niciun baietel n-ar fi avut curajul sa faca pe WC cum a facut ea, victorioasa, fara sa cada in el.. Am ras amandoua.
Nu a fost o situatie usoara, insa eu am pus-o intr-un context mai larg si de aceea am reactionat asa. Este o perioada mai grea pentru Sabina. A fost mutata de la o cresa unde i-a placut mult, unde a legat prietenii frumoase cu copii despre care vorbeste si acum. La noua cresa, in ziua cu accidentul si criza cu furie, era inca in perioada de adaptare. Inca incerca sa se obisnuiasca cu noii colegi, cu noile educatoare si cu noile reguli. Nu a fost o perioada usoara pentru ea, insa ea s-a comportat foarte bine pana acum.
Si copiii sunt diferiti si ca atare trebuie sa ne comportam diferit cu ei. Nu putem sa aplicam reguli și comportamente-sablon. De exemplu, Sabina se sterge singura la fundulet dupa utilizarea toaletei, trage apa singura si apoi se spala pe maini. De asemenea, singura a ales WC-ul in detrimentul olitei si nu a fost nevoie sa o conving sa faca niciuna dintre actiunile de mai sus pentru a ca a vrut sa le faca singura de la inceput.
Cat priveste perioada crizelor de furie, eu sper ca este doar o etapa, cel putin asa am citit in nenumaratele surse pe care le-am consultat pe aceasta tema. Sa nu crezi ca voi accepta astfel de crize pana la 5 ani. Daca aceasta perioada se va prelungi voi schimba si eu strategia dupa ce ma voi documenta mai mult pe aceasta tema.
Later edit: Mentionez că atunci cand am scris că nu voi accepta astfel de crize până la 5 ani ma refeream la forma lor, cu lovituri, cu muscături (destinate mie sau tatalui). Acum la doi ani, Sabinei ii este greu să gestioneze sentimentele cu care se confrunta si îi este si mai greu sa comunice ceea ce simte, de unde si aceste comportamente care nu sunt foarte placute pentru noi parintii. Acum le toleram, dar incercam sa ii explicam de ce nu este bine sa loveasca, sa muste, si speram ca eforturile si explicatiile noastre sa dea rezultate in viitor.
Buna,
Nicoleta, te apreciez pentru atitudinea ta si pentru faptul ca te documentezi despre cum e mai bine pentru copii sa reactionam la crizele lor. Imi pare rau, insa, ca munca ta de documentare este prea usor zadarnicita de interventii ale altor mamici, care au alta viziune asupra subiectului, probabil si alta baza de cercetare, si care inca mai catalogheaza crizele micutilor ca niste episoade care trebuie inabusite, care nu trebuie permise, care trebuie minimizate doar pentru ca motivele lor sunt amuzante (pentru adulti!).
Eu zic sa le masori cu propria masura si sa pui si de acum inainte pe primul plan ceea ce simte copilul, chiar si la 5 ani. “mama de vizavi” va aparea mereu, chiar sub forme civilizate si exprimari binevoitoare, insa ea nu trebuie a ne deturneze de la “planul” de educatie pe care ni l-am construit.
In curand voi fi si eu in locul tau (baietelul meu are un an) si sper sa imi amintesc ceea ce ti-am spus tie acum. 🙂
Crizele de nervi sunt periculoase daca sunt acceptate de parinti mult prea usor ori cu riposte agresive, ca asa fac copiii cand ii apuca, fara a aborda cu micutii, intr-un mod logic si haios problema, astfel incat sa nu se mai dea cu curul de pamant atunci cand se simt frustrati, in stuatii similare viitoare. Chestie care tine si de imaginatia parintilor, adaptata la temperamentul si inteligenta copilului. Intodeauna parintele adult este pus in situatia de a aprecia gravitatea sau aiurealea amuzanta a situatiei care a provocat copilului o criza de nervi. Este menirea parintelui de a-l ajuta pe copil sa treca peste o situatie frustranta pt. el, adesori dramatizata excesiv, prin amplificare si demonstrativ. Imi aduc aminte de o faza ciudata, cand eram la schi cu alti parinti si fetitele lor care aveau toate acelasi nume de chemat cu a mea, fiind dificil sa le chemam ca sa nu se incurce intre ele la apel. Astfel incat ,parintii, le-am dat celor 3 fetite tema de casa , sa-si adapteze prenumele , astfel incat sa nu existe confuzii. 🙂 Ok. Cea mai mica si mai rasfatata a devenit Rakula. Si ce a facut Rakula cand toti eram la masa si nu i-a convenit ceva, simtind nevoia sa protesteze ?Si-a dat jos tot ce avea pe ea si a ramas in tricou, amenintand pe toti , inclusiv parintii, ca ea merge afara ca sa inghete si sa moara de frig Fata mea, care era mijlocia dintre cele 3, dupa criza de nervi la care a asistat si ea, a venit sa-mi sopteasca la ureche :”Tu ce zici ? Nu-ia asa ca Rakula nu este normala? Vrea sa ia injectii” M-am abtinut cu greu sa nu rad, fiind destul de serioasa criza de nervi, demonstrativa, a micutei Rakula
oameni ca Mirela nu cred ca copiii sunt oameni… asta se vede din insistentele “e normal, nu e o tragedie, problema e…” etc etc. pentru un copil mic poate este o tragedie ce ce s a intamplat. dar Mirela are o problema existentiala – nu este invatata Mirela sa se imagineze in locul altcuiva, ea vede lumea din rolul ei de filosof din lemn care tot vorbeste vorbeste vorbeste banalitati si da exemple numai din viata ei.. ce “interesant”. Sa fii cu/sa ai imaginatia “mobila” sa ai empatie, e un semn ca esti om, dar unii nu sunt oameni, ci dinozauri…. “nu e tragedia”.. cine esti tu sa judeci?
eu as zice ca Rukola a reactional normal (pentru varsta ei), iar comentariul fiicei tale e ciudat si arata un copil regularizat, robotizat si cu copilarie sacrificata.
Noroc ca erau doar 3 Raluci si nu 4. Rukola ta impreuna cu Rakula ar fi putut face concurs de streaptese demonstrativ … la minus 15 grade. In aplauzele taticilor 🙂
Măi, şi pe mine m-ar fi afectat ca educatoarea să povestească de faţă cu mama accidentul respectiv. Şi m-ar fi afectat foarte mult să păţesc asta de faţă cu 20 de copii, plus educatoarea. Nu am păţit asta, dar am păţit altele de care îmi amintesc, cel puţin din şcoala generală, şi chiar şi acum îmi amintesc ruşinea şi durerea momentului respectiv pe care le simţeam atunci, deşi acum am 23 de ani. Dacă există copii mai nepăsători, nu înseamnă că toţi sunt la fel, la fel şi cu adulţii. Am fost un astfel de copil, mai sensibil. Şi sunt în continuare sensilă, ca tânăr adult. Hai să nu ne mai dăm în stambă că şţim cum se educă un copil, habar nu aveţi cât de diferiţi sunt oamenii, de fapt. Iar copiii asta sunt, oameni, adulţi în devenire, ca mine şi ca tine, nu cred că vreunul dintre voi seamănă identic cu un alt om, nu există unul care să simtă la fel ca celălalt, chiar dacă avem parte de experienţe asemănătoare. Fiecare simte în felul lui, fiecare dintre noi măsoară totul cu propriul său etalon, fie el la cinci ani sau optzeci de ani. E o iluzie să crezi că ştii cu adevărat cum e să fii în papucii altcuiva. O persoană cultivată poate percepe în acelaşi timp şi unitatea, şi multiplicitatea unui fapt, fără a găsi vreo contradicţie în asta.
Copiii incep sa faca “crize” de pe la 2 ani pana… Pana. Sunt etape normale, momentul in care-l descopera pe “nu” si il folosesc pana ne ies peri albi, crizele de frustrare/ furie cand unele chestii nu-s asa cum le vor. Nu cred ca exista o varsta exacta cand copiii, dintr-o data, invata cum sa faca fata frustrarii intr-un mod placut noua. Fara suparare, dar eu cunosc oameni de peste 20 de ani care la nervi, se comporta ca niste copii de 2 ani (sa-l vedeti pe tata, la aproape 60 si nu cred, chiar nu cred ca bunica l-a rasfatat, inca din contra:) Sa nu le “acceptam” comportamentul mi se pare total lipsit de respect. Pana la urma, daca comportamentul lor ne agreseaza e strict problema noastra, nu a lor. Poate in primul rand ar trebui sa invatam noi sa ne gestionam frustrarile si sa lasam la o parte mult adusu-n discutie “pe vremea mea…” Copiii sunt in primul rand oameni. Ei invata de la noi cum sa se comporte si un parinte nervos care rade de chestii “neimportante” pentru el, e pentru mine cel putin in categoria – Sper ca al meu copil sa nu ajunga asa. Va las aici, pentru lectura, niste articole ce mie una mi-au fost de mare, mare ajutor. Nu in a-l schimba si modela pe copil ci a vedea barna din ochii mei intai 🙂
http://desprejesperjuul.blogspot.gr/2011/12/despre-frustrare-si-gestionarea.html
http://desprejesperjuul.blogspot.gr/2013/09/despre-explicatii-pedagogie-crizele-de.html
http://desprejesperjuul.blogspot.gr/2011/09/despre-cum-supravietuim-nu-ul-unui.html
Cred ca am fost inteleasă gresit. Cand am spus, într-un comentariu, că nu voi accepta astfel de crize până la 5 ani ma refeream la forma lor, cu lovituri, cu muscături. Acum la doi ani, Sabinei ii este greu să gestioneze sentimentele cu care se confrunta si e si mai greu sa comunice ceea ce simte de unde si aceste comportamente. Deja lucram la identificarea lor. De fiecare data cand este suparata, nervoasa, am grija sa ii spun: te inteleg, esti suparata/nervoasa pentru ca…. Nu voi minimiza niciodata ce simte si nu voi incerca sa blochez exprimarea sentimentelor ei. Cred ca trebuie sa cunoasca toate aceste stari pentru ca se va confrunta cu ele toata viata. Trebuie sa le traiasca, sa se lase cuprinsa de ele cu reactiile pe care acestea le presupun, pentru ca doar asa se va putea elibera de ele.
Deci, eu am inceput asa, fara sa stiu sexul copilului: cand se agita in burta, puneam castile pe burta, cu muzica la maxim, sa fiu sigura ca aude si sa observ la ce melodie se calmeaza . In cazul experimentului meu muzical, a fost vorba despre “Walk of life-Dire straits ”
Dupa ce s-a nascut, cand a mai crescut si a inceput sa comunice, m-a durut capul la provocarile ei. A devenit foarte vorbaretata la o varsta extrem de frageda . Si impertineta, insa cu simtul umorului.
Cand o chemam la mancare imi raspundea “vin nimediat” si nu mai venea pana cand nu-i bagam un ordin imperativ, de genul “sa vii azi, nu maine” ca dau mancarea la cainii vagabonzi . Si doar asa venea, manca cat manca si-mi spunea :”restul este pentru cainii vagabonzi” M-am adaptat si i-am spus ca voi face mancare pt. copiii strazii sau de la casa copilului, ca aia vor aprecia, in mod sigur, mancarea care li se ofera , la prima strigare la masa O fi cugetat ea ce a cugetat pana s-a convins ca nu vreau sa o otravesc cu mancarea.
Nu a fost deloc o consumatoare de dulciuri. Insa ii placea la nebunie tot ce era sarat. Ca sa-mi demonstreze ca nu este o “nesarata”, m-a provocat smecherosa, atunci cand eram in bucatarie, fata mimand ca este o hoata care vine pe furis sa caute solnita, ca sa “fure sare”. Cand am fost cu ea la Praid si a aflat de la noi ca este mina de sare, a inceput sa linga peretii, demonstrativ. Ca sa-i satisfac placerea , am luat de acolo o “piatra ” sarata , spunandu-i ca poate sa o linga, precum o vitica, ori de cate ori simte nevoia , chiar si in secret., fara sa vedem noi cum o linge.
Cu alta ocazie, cand era bordel in camera ei, i-am supus sa-si adune rapid jucariile si sa-si faca ordine in camera. Mi-a bagat acelasi “nimediat”, ca la mancare.
Am zis :OK, astept. Dupa aproximativ o jumatate de ora, am constatat ca bordelul era si mai mare. I-am adus o punga de gunoi si i-am ordonat sa-si adune toate jucariile imprastiate prin camera si sa le bage in punga . “O gunoa” i-am zis si a priceput fara traducere din frantzuza pe romaneste. In plus , i-am spus sa ia si punga din cosul de gunoi… daca tot este in picioare …si sa mearga sa arunce tot la containerul din spatele blocului. Criza de nervi existentiala a facu din nou. Ca sunt o mama rea si o trimit cu gunoiul la container ca sa o fure tiganii. I-am spus ca este prea neascultatoare, incat nici tiganii n-au curajul sa o fure. Si s-a dus, nervoasa, ca n-a avut alta optiune, cu ambele pungi de gunoaie. Insa eu am fost curioasa, pandind de pe balconul din spatele blocului, ca sa vad cum reactioneaza la provocare. In fata containerului de gunoi, fata, cu ambele pungi in mana, a privit atenta in dreapta si in stanga, pt a se asigura ca nu o vede nimeni si a aruncat doar gunoiul la gunoi. N-a privit si in sus, sa ma vada ca o vad. Cand a revenit in casa, mi-am facut de lucru in baie, astfel incat sa-si aduca punga cu jucariile inapoi, pe furis. Totusi, dupa vreo jumate de ora am intrat brusc in camera ei ordonata si am scos demonstraiv sertarele . Fata m-a privit zambitoare si luminoasa , ca si cum m-ar fi pacali si m-a intrebat ” Iti place cum le-am ordoanat?”
Ma bucur sa vad ca exista si educatoare open minded, mai rar dar exista!
Apreciez ca a plecat urechea la rugamintea mamei.
Nicoleta, parerea mea este ca nu trebuie sa te justifici in fata tuturor cum gandesti si actionezi. Tu simti cel mai bine ce atitudine este cea mai potrivita la momentul x. Am inteles ca simti nevoia sa ne impartasesti trairile tale vis-a-vis de o intamplare sau alta din viata ta si a fetitei tale, iar acest lucru banuiesc ca te ajuta in vreun fel. Va admir curajul celor care o faceti, eu recunosc ca nu pot sa ma arunc direct in gura leilor. Nu stiu daca ne accepti sau nu comentariile, insa din moment ce ni le impartasesti, presupun ca te intereseaza cat de cat ce scriu ceilalti. Din moment ce nimeni n-a avut de suferit cu adevarat din incidentul descris de tine (fetita ta poate il va uita sau poate nu, dar pot sa-mi inchipui inca de pe-acum ca, la varsta adulta, daca-si va aminti vreodata intamplarea, va rade amuzata), atunci n-ai ce sa mai pui toate in balanta pro sau contra. Daca te simti cu sufletul impacat ca ai procedat ca o mama adevarata (cel putin, eu asa te-am perceput in urma celor citite), atunci cei care sunt contra, pot s-o tina tot asa pana doresc. Stii vorba: “ce-si face omul cu mana lui…” (aici cu mintea lui). Multa sanatate, multe bucurii si multe reusite !
Am 2 intrebari pt doamna Mirela: 1 cum ati fi reactionat daca erati in locul Nicoletei? 2: v-ati intrebat vreodata de ce fata dvs va considera o mama rea?
1. I-as fi spus simplu, ca nu trebuie sa furioasa pe mine, pt. ca am fost informata ca iar a facut pipilica pe ea. De ce as fi eu de vina ca ea si-a dat drumul pe ea? A fost necesitatea ei fireasca, pe care nu a resuit sa si-o stapaneasca. Nefiind o tragedie, adica se mai intampla, atunci cand simte ca ii vine sa anunte educatoarea. Nu sa se ia cu joaca cand simte ca ii vine, fara sa anunte din timp, incat sa faca pe ea.
2. Mi-a comunicat ca sunt mama rea doar la prima ei reactie, fireasca, de frustrare, pt. ca mi-am pus mintea cu ea ,lasand-o sa gaseasca singura solutii ca sa ma infrunte, astfel incat pe mine sa ma incante solutiile gasite de ea. Mai tarziu, la o discutie deschisa cu ea, mi-a spus ca dintre toate cele 3 mame (cele 2 bunici si eu , toate avand prefixul “mama”), eu am fost cea mai nostima si mai calma dintre ele, cu tot felul de idei nastrusnice. Si cea mai tanara,cea mai apropiata de varsta ei. 🙂 In prezent, ii place mult sa-i povestesc “amintiri din copilaria ei” si ne distram amandoua de “confruntarile” de atunci.