Mame de poveste

Adolescenta (sau poate copilul) Alexandra visa să locuiască pe o insulă și să scrie povești.

Habar nu am cum de au ajuns gânduri ca ăstea în capul meu pentru că nu am fost niciodată prietenă bună cu  soarele iar de mare nici nu mai zic.

Ei bine, o perioadă m-am luat cu altele și am uitat de planurile din copilărie. Pe la 20 de ani mă vedeam în rol de reporter de război, plecată peste mări și țări fără un loc al meu. La 25 m-am liniștit și am acceptat supusă (și bucuroasă) ideea de a-mi petrece toată viața la Viena (unde studiam). Ei bine, până la urmă visul cu insula și-a făcut din nou apariția odată cu băiatul cu părul creț care mi-a furat mințile și sufletul. Fără să stau prea mult pe gânduri m-am mutat în Grecia, unde altundeva decât pe o insulă. Era făcut să fie, zic eu acum privind în urmă.

Ideea de a mă apuca de scris povești a venit fără să o caut. Sunt sigură că era și ea acolo, dosită și uitată și ascunsă printre alte zeci de planuri. Am început timid, de nevoie, cu niște personaje și ale lor istorioare publicate într-o revistă din România, apoi am prins curaj și am publicat și-o carte. Proiectul cel mai drag dintre toate însă e cel al Mamelor de Poveste. Pentru că s-a născut cam în același timp în care băiețelul meu a prins rostul poveștilor. S-a născut din drag de el, din dorința de a-mi da și alt sens decât cel de mămică, din pofta de împărțit povești și frânturi de gânduri cu cât mai mulți.

Ionuț are cinci ani. Cinci ani de citit sute, poate chiar mii de pagini de povești. Cinci ani în care am inventat personaje și aventuri, întâmplări. Cinci ani în care toate obiectele din casă au prins viață și în care am învățat că nu-i nimic mai frumos (pentru mine cel puțin) decât să creez  lumi noi pentru copilul meu. Într-un astfel de moment mi-a trecut prin cap și gândul care mai apoi a prins viață. Să iau o jucărie, de pluș și cusută cu drag și să-i spun povestea. Să le-mpachez pe amândouă într-o trăistuță pe care să nu-ți mai vină să o lași din mână. Un cadou minunat pentru copii. Simplu, nu-i așa?

Un fel de vis devenit realitate dacă te gândești. Departe de a asigura nevoi financiare grozave, e un pas. Pe care l-am făcut gândindu-mă la un singur lucru: vreau să-mi cresc piticul și să fiu mai mult decât prezentă în primii ani din viața lui. Sunt  departe de toți ai mei, n-aș zice printre străini că sună grozav de trist, dar dacă mi s-a dat șansa asta de a face exact ce-mi place, de a fi sprinjinită de cei din jur și de a o combina cu mămiceala, de ce nu?

De cele mai multe ori, poveștile-mi apar în minte când sunt cu Ionuț. Mă uit la ilustrația cu un personaj și începem să zicem una alta. Ne jucăm cu vorbele și ideile. De acolo până la a o pune pe hârtie nu-i decât un pas. Îmi place să spun istorioare cu tâlc. Îmi place să dau mai departe gândurile mele și concepțiile mele despre cum îmi cresc puiul. Jucăriile sunt jucării, nu-s împărțite pe categorii, rozul e doar o culoare, la fel și albastrul și chiar nu spune nimic despre tine faptul că o prefer pe una sau pe alta. Personajele noastre (ce frumos a ieșit de sub degetelele mele, fără s-o gândesc prea mult, pentru că da, sunt personajele noastre!) au voie să fie așa cum își doresc ele, departe de constrângeri sociale și idei preconcepute. Cred că ăștia-s primii pași ce trebuie făcuți cu și pentru copii noștri. Ca să crească într-o lume mai bună, nu-i așa?

Poveste lungă dar adevărul e că eu doar la asta mă pricep. La povestit. N-am idee și nici talent când vine vorba despre cusut, ce să mai zic desenat. Așa că visul meu ar fi rămas doar vis de n-aș fi dat peste niște oameni care m-au ajutat. Am început în trei, apoi am rămas două, din nou a crescut echipa la trei și la final, din nou, doar două. Din om în om, încercări și combinații, am ajuns să fac echipă cu Vera, mămică de Daria și spirit creator la Adrianart. Ei îi trec prin minte tot felul de pesonaje ghidușe pe care le pune pe hârtie și mi le trimite mie, să le ghicesc povestea. O aștern și i-o trimit înapoi. Ia vorbele mele și le pune într-o cărticică, apoi dă viață jucăriei din materiale colorate și la final, le pune bine, în săculețul lor. Gata să plece la copii de peste tot. Fără Vera, povestea mea ar fi doar vorbe. Fără mine, jucăria ei ar fi doar jucărie.

Până la urmă, așa-i cel mai frumos: lucrul în echipă și câte puțin din sufletul nostru în fiecare poveste și obiect realizat.

Alexandra, Mame de poveste

Citeste si Maria și lanterna roșie