Al meu și … doar al meu

Pentru noi doi inceputul a fost dificil. Nu ne-am putut imbratisa, pupa din primele momente. Nu mai vorbesc de alaptare. Bebelusul meu a stat la terapie intensiva 10 zile timp in care mi s-a spus mereu ca va deveni dependent de oxigen si va trebui deconectat de la aparate daca nu va respira singur in curand!

Cu ce drept mi s-a spus asta nu stiu deoarece acest lucru nu se putea face fara acordul meu iar eu l-as fi tinut asa cu aparate vesnic.

Au fost niste momente tare dureroase, ma gandeam cum imi rade viata in fata, un copil pe care la inceput nu l-am dorit iar acum il vreau si nu pot face nimic sa il am!

In a zecea zi este mutat la reanimare. Copilul respira singur. Va puteti imagina bucuria. Se mareste automat si timpul de vizita de la 1-2 minute pe zi la 30 de min pe zi. Au fost cele mai pretioase minute din viata mea.

Din pacate in Romania in spitalele de stat bebelusul prematur este separat de mama. Dupa doua luni si 13 zile de chin si lupta grea am reusit sa ajungem acasa cu pitic. Nu am anuntat rude, prieteni, nimic. Nu imi doream nicio vizita, vroiam sa stau doar eu cu el ca si cand nici tati care era cu noi nu mai exista.

Inevitabil au inceput sa apara si vizitele.  Toata lumea dorea sa vada minunea.De fiecare data cand intra cineva pe usa aveam o strangere de inima si un milion de ganduri. Sa nu cumva sa il pupe cineva! Sa nu il atinga! Sa nu il ia in brate si sa verse! Si tot asa.

Nu il hraneam, schimbam, spalam decat eu, tatal lui ma ajuta cu ce ii spuneam eu sa faca,  pana intr-o zi cand am hotarat sa il las si pe el sa ii dea biberonul micutului.

Tati s-a descurcat bine si usor-usor am inceput si eu sa capat incredere. Situatia asta cu doar eu sau eu si tati a durat enorm de mult, cam un an.  Pentru ca nu l-am putut avea langa mine de la inceput am devenit o mama obsedata si extrem de protectiva.

De cand a facut un an si am inceput sa stam mult mai mult pe afara, sa ia contact cu multe persoane, copii,  parca sunt alta. Sunt un om linistit si impacat. El va fi mereu puiul meu si nimeni nu mi-l poate lua. Nu va mai fi nimeni acolo sa imi zica “Gata, mama! S-au terminat vizitele!”.

Denisa

Va urma!

De aceeași autoare, citește și A fi sau a nu fi …părinte