
Despre talent si alti demoni
Daca deschid internetul sunt automat abonata la zeci de centre care fac cursuri de pictura, arta sau desen cu tematica. Toate promit sa ne invete copiii sau pe noi sa fim artisti prin diverse metode stiintifice. Copiii invata x,y, z metoda de-a face imaginea perfecta si frumoasa . Parintii povestesc de zor cum a invatat cel mic sa picteze, sa deseneze , sau si-a insusit diverse metode.
Nu vreau sa dau cu pietre si stiu ca sunt multe locuri in care copiii chiar au sansa sa creasca, dar stiu, offf… ca nu e peste tot asa si ca multi parinti nu inteleg de ce uneori micul copilas nu mai vrea sa mearga intr-un loc unde face “asa frumos”.
Am tinut un atelier de arta la un after school si m-a uimit cat de speriati sunt scolarii sa nu cumva sa” greseasca”, in conditiile in care nu aveau practic presiune la atelierul asta, caci nu primesc note, nu au o ierarhizare sau un model predefinit de lucru. Mi-am dat seama ca resimt presiunile pe care le cara cu ei din urma, din alte parti ale experientei lor de invatare si nu numai si m-a speriat cat de nesiguri devin din cauza acestei presiuni, cat de dependenti de laudele noastre, cata frica de esec contine intrebarea” e bine?”, cat de speriati sunt sa nu depaseasca conturul pe care singuri il traseaza speriati sa nu greseasca, cum traseaza liniile cu creion inainte ca sa poata sterge cu guma.
Cred ca cea mai nesanatoasa este “predarea” aceasta a artei ca pe o schema care trebuie insusita (floare rosie petale verzi, barba neagra etc) si nu ca o dezvoltare personala, ca o centrare pe sine cum este de fapt.
Apoi ierarhizarea in sine, si mai ales in zona asta artistica eu o vad ca pe o mare pacatosenie dat fiind ca gestul creativ este atat de personal incat este de nediscutat in termeni de corect – gresit, castigator- perdant, orice comparatie cu altcineva este absurda pentru ca nu poti compara si cantari valori absolute cum suntem pana la urma fiecare dintre noi.
A lucra cu zona asta creativa cere o mare delicatete, iar cand o faci cu oameni tineri- copii, care au nevoie sa creasca interior si nu sa se chirceasca sub priviri critice sau comparatii, ai responsabilitatea fiecarei vorbe sau gest. Chiar si lauda poate ofili daca este brutal pusa in cadru!
In spatiul unui atelier de arta este vorba de dezvoltare si cautare personala si pentru copii, chiar terapie si echilibrare daca se intampla ce trebuie. Nu poti sa devalizezi un om comparandu-l, “corectand” ca la tamplar ce este mai intim si personal la el- e o mare cruzime si culmea, parintii sunt dispusi sa dea bani grei pentru mutilarea asta, cer ca aceste ateliere sa “toarne ” arta in copiii lor, apoi ca aceasta cunostere dobandita sa aiba forma palpabila a unui premiu, a unei ierarhii sau macar al unui obiect masurabil- uitand ca arta si creativitatea sunt bucurie si conectare si in cele din urma sanatate emotionala si nu o masura, o ierarhie sau un obiect conform unui standard exterior.
Eu personal cred ca toti oamenii au talent. Si mai cred ca orice om are nevoie sa creeze pentru ca este un fel major de conectare la propria persoana, este un fel de-a te simti pe tine si “lumea” in sens mai larg. Modul in care un copil este crescut in sensul asta tine si sustine conectarea la propriul Eu. Daca ii dam peste degete si il “invatam” sa coloreze “corect” in contur il derutam, daca il comparam practic ii obturam gura de oxigen de care are nevoie poate de-a lungul intregii vieti. Din pacate nici in scoala de arta nu am avut totdeauna niste oameni care sa simta asta care sa fie educatori in sens adevarat al cuvantului, dar in fine, ma multumesc si cu cei putini care au iesit in calea mea si cred ca am avut mare noroc ca i-am intalnit si ne-am auzit reciproc.
A sustine dezvoltarea creativa nu se invata doar din carti. Eu am simtit asta la prima experienta in care am lucrat cu copii. Desi nu aveam copii, mi-am amintit ca eu ma simteam zdrobita cand cineva ma compara mai ales pe tema asta, iar cand am fost masurata sau etichetata m-am simtit neputincioasa, furioasa sau demotivata. Poate pentru ca trecusem printr-un liceu de arta de la 9 ani pana la 18 unde fusesem trimisa la concursuri desi refuzam, unde am fost etichetata, notata si asezata intr-o ierarhie valorica a talentului si efortului pe teme date, apoi inscrisa la o admitere la facultate , apoi in facultate, in continuare, stiam cat de greu suporti sa fii taiat in bucati, cat de mult imi venea sa fug si sa abandonez sala de examen la admitere la facultate, cate tigari am fumat pe hol si cat de vulnerabil te simti cand lucrezi cu o parte din tine cu care te identifici, cata empatie ai nevoie sa primesti atunci cand practic expui ce ai mai personal.
Eu am gasit in carti ulterior si raspunsuri teoretice, confirmari a ceea ce intuiesc. Ma intreb daca si altii- pedagogii sau parintii din ziua de astazi, cauta in ei insusi sau in carti raspunsuri. Cu siguranta unii o fac si am intalnit multi asa. Totusi multi, multi oameni traseaza o linie de departajare intre cresterea personala pe care de cele mai multe ori o ignora si zona profesionala. E o consecinta a felului in care suntem dresati in scolile pe care le-am facut. Daca te gandesti ca nu am invatat sa descoperim, sa intrebam, sa ne intrebam , ci sa redam ceva din ce s-a predat din manual, este evident de ce o lectie este expusa fara sa isi puna intrebari despre cum functioneaza invatarea, receptarea.
Maria, Lulilala
Citeste si Atelier de copy paste….Pardon! De creație…
Sursa foto- aici
Leave a Reply