Panda, curcubee, nori, de ce-uri, Cristina
Când am scris povestea cu Panda care pleacă în Nepal visam să găsesc o ilustratoare sau un ilustrator (om care mai ilustrase carti pentru copii) talentat care să se îndrăgostească de poveste. N-am găsit-o. M-a găsit în schimb Cristina, scenografă de teatru și film, care nu mai ilustrase vreodată o carte, dar care și-a dorit foarte tare să ajute.
Eu visam la cineva experimentat care să compenseze lipsa mea de experiență, însă cei experimentați sunt prinși, de regulă, cu foarte multe lucruri de făcut și nu au timp să lucreze pro bono.
Așa că am pornit la drum cu Cristina, fiind pentru amândouă o super provocare să facem din ciorna unei povești frumoase o carte vie și minunată, care să transmită emoție, valori, empatie, să contureze două lumi diferite și să vorbească despre fericire.
Despre acea fericire care este cu totul alta pentru fiecare dintre milioanele de oameni de pe aceasta lume. Si care chiar daca e atat de diferita, ea poate fi simțită, adulmecată, înțeleasă de fiecare dintre noi dacă ne dorim asta.
E o chestiune de perspectivă. Și despre perspective vreau să scriu acum câteva rânduri.
M-am întâlnit cu Cristina de câteva ori pentru a ne intersecta mințile, pentru a ne ciocni ideile, gândurile, entuziasmele, culorile și cuvintele. Și din ciocnirea lor să iasă cartea. Am vorbit și visat la casele din Nepal, la verdele livezilor lor, la aerul curat și blând de la poalele munților. Am vorbit despre vise, despre nori și curcubee, despre tristețe și fericire, despre alb și negru, despre lumi îndepărtate și văzute doar cu ochii minții sau ai sufletului.
Și ne-am dat seama fiecare că Panda (cum îi spunem pe scurt), cărticica noastră, e ceva de care aveam și noi nevoie. Pentru că ne ajută să ne uităm în noi, să ne depășim niște limite, să ne descoperim părți din noi pe care nu le cunoșteam. Așa cum face și Prem, unul din personajele cheie ale cărții. Și, foarte important, când lucrăm la carte, pe lângă provocările care apar mereu și pe lângă dorința de a o perfecționa, de a gândi detalii, ceea ce ne întârzie mult proiectul, ei bine, când lucrăm la carte suntem fericite. Și asta pentru mine spune totul.
Discutasem cu Cristina despre împărțirea textului, ilustrarea poveștii și la un moment dat ne-am întâlnit pentru o etapă intermediară. Să ne sfătuim asupra imaginilor, etapelor următoare.
M-am bucurat foarte mult când am văzut curcubeul desenat de Cristina. Urma să ilustreze un fragment în care Panda își imagina cum va aluneca din România în Nepal pe curcubee de fericire sau că va sări pe nori ca pe niște trambuline pufoase.
Iar eu îmi imaginam că va fi un desen cu multe curcubee de la Vest spre Est peste care Panda să alunece bucuros. Îmi imaginam curcubee perfecte, simetrice, cu ROGVAIV-ul clasic, eventual proporționale cu dimensiunile țărilor de pe harta mea imaginară.
În schimb, Cristina desenase asta:
Un curcubeu cu susul în jos sau cu josul în sus, fără nici un ROGVAIV din mintea mea, ca un ochi închis în imaginație și visare, ca o imagine din avion (chiar așa oare cum se vede curcubeul din avion dacă se vede?).
Și mi-a plăcut enorm.
Nu știu dacă mi-a plăcut pentru că e foarte frumos desenat sau pentru că a fost atât de departe de ceea ce îmi imaginasem eu. Dar uitându-mă la desen mi-am dat seama că imaginea din mintea mea reda textul în mod fidel, liniar, școlărește. În timp ce imaginea Cristinei provoca la întrebări, la veșnicele de ce-uri pe care le auzim de la copiii noștri.
Mi-a plăcut pentru că am simțit că imaginea completează textul cu provocări, întrebări, iar eu îmi doresc ca pe lângă mesajul frumos despre empatie, fericire și solidaritate pe care visez să îl transmitem, să provocăm copiii, să le oferim mai multe întrebări decât certitudini, să le alimentăm curiozitatea și imaginația.
De ce arată oare curcubeul așa? De ce liniile care delimitează culorile sunt ca niște unde adormite? De ce albastrul e mai mult turcoaz sau bleu, iar verdele e ca o iarbă peste care se lasă toamna? De ce culorile sunt așezate alandala și de ce avem gri în mijlocul curcubeului? De ce? De ce? De ce?
Voi ce credeți că vă va întreba copilul vostru când va vedea această imagine? Copilul din voi ce întreabă?
Vreți să le-o arătați și să ne spuneți ce vă întreabă?
Citește și Călătoria lui Panda în Nepal
P.S. Nu știu ce va ieși din carte, dar sunt fericită pentru că am ajuns să o cunosc pe Cristina. Foarte talentată, empatică, vie, minunată, îndrăgostită, muncitoare, perfecționistă, deșteaptă, intuitivă, cu ochi verzi și adânci, … am zis minunată?
Leave a Reply