De ce?
Pentru că nu ştim cum.
Pentru că ne e teamă că, dacă spunem Nu! sau punem limite, pierdem relaţia. Pentru că am fost educaţi prin şantaj emoţional („Din cauza ta”), nutriţi cu dragoste condiţionată („Te iubesc dacă”), manipulaţi prin ruşine („Ce-o să zică X”), programaţi să nu reuşim („Nu eşti în stare de nimic”), dar să încercăm din greu („Lasă, măcar te-ai străduit”), reduşi la tăcere („Tu să deschizi gura când îţi dau eu voie”), minimizaţi ca neimportanţi („Lasă-mă, am treabă”), răsfăţaţi din vinovăţie şi ameninţaţi cu abandonul din neputinţă.
Pentru că ne e groază să greşim, crescuţi fiind de părinţi şi de educatori pe care nu i-am auzit spunându-ne, când aveam atâta nevoie să vedem că poţi fi ok şi dacă greşeşti: „Îmi pare rău, am greşit. Ce pot face să îndrept lucrurile?”
Pentru că ni s-a spus constant ce să simţim („Copiii trebuie să-şi iubească părinţii”) sau ce să nu simţim („Băieţii nu plâng, ce eşti tu, fetiţă?”, „Fetele nu se bat, ce eşti tu, băieţoi?”), fără să fim întrebaţi şi ascultaţi vreodată deschis despre ce simţim.
Pentru că, în lacrimi fiind, am fost constant consolaţi cu „Nu mai plânge”.
Pentru că am fost îndemnaţi zilnic să „mâncăm tot din farfurie”, ignorând semnalele de saţietate sau preferinţele propriului corp.
Pentru că ni s-a „cumpărat” bunăvoinţa cu jucării, ni s-a impus respectul cu palma, pumnul sau cureaua,, am fost „struniţi” prin ameninţări cu retragerea afecţiunii („Nu te mai iubesc”) sau cu ignorarea („Nu mai vorbesc cu tine”), ne-a fost otrăvită stima de sine prin comparaţii perpetue cu alţii („Uite X ce…”).
Pentru că ni s-a comunicat repetat şi în sute de feluri că nu suntem ok aşa cum suntem: „Eşti prea slab/gras(-ă), timid(ă)..”, „Fii şi tu mai…”, „Nu mai fi aşa de..”
Pentru că ni s-au rezolvat probleme, reale sau imaginare, fără să fim întrebaţi de ce avem nevoie cu adevărat sau, dimpotrivă, am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri, fără niciun sprijin, atunci când aveam cu adevărat nevoie de el: „Aşa înveţi să te descurci singur(ă)”, cu corolarul: „Ha, ţi-am spus eu că nu eşti în stare de nimic”, dacă dădeam greş.
Pentru că, în loc de a primi protecţie autentică, am fost supraprotejaţi şi am crescut fără să ne cunoaştem propria putere. Pentru că ni s-au pus 3 căciuliţe una peste alta pe vremea când eram prea mici ca să putem protesta în vreun fel, „ca să nu tragă, maică”, şi am rămas aşa.
Pentru că am primit toată atenţia părintelui şi disponibilitatea lui afectivă numai atunci când eram bolnavi. Pentru că am fost răsplătiţi când dădeam „răspunsul corect”, lăudaţi pentru cuminţenie şi obedienţă, descurajaţi sau ridiculizaţi când puneam întrebări, învăţaţi că nu există decât un adevăr şi acela se află, de cele mai multe ori, la autoritate, care, nu-i aşa, e undeva în afară.
Pentru că am fost ameninţaţi că „Vine baubaul, gaia, ţiganul cu sacul, poliţia (!) şi te ia”, „Îţi face doamna injecţie!”, „Vine el tac’tu acasă şi vezi tu!”.
Pentru că am auzit de mult mai puţine ori decât era cazul, de la educatori: „Nu ştiu. Dar uite, am să mă informez şi am să-ţi răspund.”
Pentru că ne este atât de greu să dăm laoparte paharul căldicel-simbiotic cu „Tu tot copilul meu rămâi”, oricât de sur ne-ar fi părul.
Pentru că mamele noastre s-au sacrificat pentru noi, taţii noştri s-au spetit muncind pentru noi şi pentru că „Te-am crescut cum am ştiut eu mai bine. Tot ce am făcut, din dragoste am făcut.”
Şi ne mai mirăm că stăm în relaţii toxice, că acceptăm, în numele dragostei şi datoriei sau ce am învăţat noi c-ar însemna ele, tot felul de abuzuri, ne mai mirăm că şefii noştri ne fac o favoare când „ne dau de muncă”, doar „am zece ca tine la uşă care-mi cer de muncă”, că politicienii sunt nişte potenţiali martiri sau nişte salvatori-justiţiari pe cal alb sau toţi o apă şi-un pământ, hoţi şi corupţi,
Dar ce pot face eu? Staţi puţin să-i mai pun o căciuliţă lu’ ăsta micu’, că mi-e frig!
De aia!
Ioana, psiholog clinician la Psihoatelier
Mulțumesc, Ioana, pentru un articol atât de bun. E necesar ca adulții să înțelegă de ce.
Eu mulțumesc pentru deschidere și disponibilitate, știu că nu este o lectură confortabilă. Nu mi-a fost ușor să-l scriu, dar consider că fiecare e dator cu cel puțin un astfel de exercițiu de maturitate.
Eu voiam sa scriu aceste idei de mult timp. Este indispensabil ceea ce ai facut.
Legat de solutii: Sanctiunile exista pentru ca limitele au fost puse prea tarziu si nu au fost intelese, iar atunci cand copilul avea nevoie de o limita, nu a fost ascultat de ce anume are el de fapt nevoie. Recompensele sunt marca nerabdarii si a conditionarii. Singura solutie viabila: Fii acolo cand are nevoie. Asculta-l, intelege-l, empatizeaza. El abia invata sa simta, sa se exprime. Si te are pe tine si ce este in jur drept model. Daca nu te asculta o face pentru ca te vede pe tine ca nu il asculti si crede ca asta este o solutie. Kids see, kids do.
Respectele mele,
Vlad Iulian.
Nihil sine Deo ! Draga Ioana sa nu uiti asta niciodata.
Ar fi utile nişte soluţii concrete pentru fiecare situaţie enunţată.
E greu să faci educaţie fără sancţiuni şi recompense.
Nu exista o regula si o solutie concreta si corecta pentru situatiile expuse. Exista doar posibilitatea de a raspunde asa cum ti-ar placea tie sa ti se raspunda fiind pus in situatia respectiva. Cred ca este singura regula valabila in orice situatie!
Aveți dreptate. Din proprie experiență, aș reformula că e mai ușor să faci educație prin recompensă și pedeapsă. Odată pentru că acesta este modelul de educație de care am avut parte, apoi pentru că sistemul de recompensă și pedeapsă este unul eficient pe termen scurt. Tentația, ca părinte, e mare. Pe termen lung, însă, frica de pedeapsă și plăcerea recompensei se dovedesc, deseori, incapabile să asigure baza solidă necesară dezvoltării unor adulți autonomi și responsabili. E un subiect foarte generos. Eu cred că, de multe ori, noi, părinții, ne facem viața mult mai grea decât e cazul singuri. Ne luăm prea în serios rolul acesta normativ, ne facem prea multe griji și punem prea multă presiune pe noi și pe ce ar trebui să facem și, implicit, pe copiii noștri. Câteodată cel mai bun lucru pe care îl putem face este să nu ne interpunem între copil și consecințele faptelor sale. Să-l lăsăm să facă greșeli, oricât de greu ne-ar veni, și să-l ghidăm, cu blândețe și înțelegere, în a învăța din ele și în a repara ce e de reparat. (Ce-ai fi putut să faci diferit în situația respectivă?) Să-i oferim opțiuni, nu soluții. Permisiuni, nu injoncțiuni. Și să nu fim mai catolici decât papa. Onest, nu cred că poți cere unui copil să înțeleagă și să integreze ce tu însuți nu ai integrat. De aceea consider important exercițiul de mai sus. Și da, cred că LMCRISTI a pus punctul pe i. Empatia e cheia, iar cheia empatiei e cunoașterea de sine, a copilului care ai fost și a adultului care ai devenit, cu tot cu urmele lăsate (și) de mesaje ca cele de mai sus.
Fumos și tare pe sufletul meu ai scris. Felicitări!
Mulțumesc, Cristina. Să ne fie de bine și de mai bine, zic! 🙂
Ma consider o persoana cu un grad de empatie destul de mare, am citit ceva carti de parenting insa nu pot sa scap de modelul asta nenorocit de educatie in relatia cu fiul meu cel mare.
Culmea e ca imi aduce aminte de mine la varsta lui, doar ca e ceva mai putin responsabil si ceva mai distrat. Si-l inteleg destul de bine si totusi nu ma pot abtine.
Si imi impun zilnic sa schimb lucrurile si sa nu mai fac aceste greseli si ma trezesc ca iar si iar repet modelul clasic. Bineinteles ca ajung sa regret si sa-mi reprosez ca nu sunt o mama prea grozava si ca as putea face mult mai bine. Macar de nu as stii ca se pot creste si altfel copiii.
🙁 of. Și mie mi-e greu, de multe ori. Am momente când mă simt chiar copleșită, și atunci nu ezit să caut sprijin de specialitate. Sunt lucruri – multe – pe care nu ni le putem lua numai din cărți sau din cursuri, ci avem nevoie de validarea emoțională a redeciziilor noastre într-o comunitate, într-un grup și/sau într-o relație terapeutică. Pentru mine, cineva care își pune problema să se schimbe pentru a fi un părinte mai bun, cu tot disconfortul și zbaterea și energia consumată pe care o presupune schimbarea, este un părinte de tot respectul. Semnat: o altă mamă. 🙂
“E greu sa fii părinte în aceasta perioada.” -zicem noi. Nu, întotdeauna a fost grea meseria de părinte și de ce: pentru ca presupune responsabilitatea ta pentru omul de mâine. E greu când nu știi sa asculți și copilul, când ai impresia ca tu , părinte, le știi pe toate. Dacă primești o palma de la propriul copil și te trezești la realitate și deschizi ochii mari și înveți sa-l asculți atunci, începi sa vezi ca și tu mai ai de învățat , de crescut de educat și o faci alături de copilul (copii) tai. Bine ar fi sa nu ajungi ca propriul copil sa te trezească la realitate dar, nici atunci nu este mai tarziu. Respect părinților cra au învățat ca, trebuie sa se schimbe pe ei , înainte de a fi părinți .O mama care a inteles ca nevoile ei nu sun aceleași cu ale fiicei, care nu este cea mai buna prietena a copilului ei dar căreia I se umple inima de bucurie când aude glasul bine știut care -i spune:Mama sunt bine!”
E foarte greu să fii mamă, având în vedere că am fost crescută în alt mod, cel al pedepselor, încerc din răsputeri să mă schimb pentru cei doi copii frumosi ai mei. Sunt momente de glorie dar si momente la cere nu le fac faţă! Nu ştiu de unde să încep! Îmi pierd răbdarea foarte repede!
NIHIL SINE DEO !
Foarte fain scris si bine punctat.
Felicitari!