De ce?

Pentru că nu ştim cum.

Pentru că ne e teamă că, dacă spunem Nu! sau punem limite, pierdem relaţia. Pentru că am fost educaţi prin şantaj emoţional („Din cauza ta”), nutriţi cu dragoste condiţionată („Te iubesc dacă”), manipulaţi prin ruşine („Ce-o să zică X”), programaţi să nu reuşim („Nu eşti în stare de nimic”), dar să încercăm din greu („Lasă, măcar te-ai străduit”), reduşi la tăcere („Tu să deschizi gura când îţi dau eu voie”), minimizaţi ca neimportanţi („Lasă-mă, am treabă”), răsfăţaţi din vinovăţie şi ameninţaţi cu abandonul din neputinţă.

Pentru că ne e groază să greşim, crescuţi fiind de părinţi şi de educatori pe care nu i-am auzit spunându-ne, când aveam atâta nevoie să vedem că poţi fi ok şi dacă greşeşti: „Îmi pare rău, am greşit. Ce pot face să îndrept lucrurile?”

Pentru că ni s-a spus constant ce să simţim („Copiii trebuie să-şi iubească părinţii”) sau ce să nu simţim („Băieţii nu plâng, ce eşti tu, fetiţă?”, „Fetele nu se bat, ce eşti tu, băieţoi?”), fără să fim întrebaţi şi ascultaţi vreodată deschis despre ce simţim.

Pentru că, în lacrimi fiind, am fost constant consolaţi cu „Nu mai plânge”.

Pentru că am fost îndemnaţi zilnic să „mâncăm tot din farfurie”, ignorând semnalele de saţietate sau preferinţele propriului corp.

Pentru că ni s-a „cumpărat” bunăvoinţa cu jucării, ni s-a impus respectul cu palma, pumnul sau cureaua,, am fost „struniţi” prin ameninţări cu retragerea afecţiunii („Nu te mai iubesc”) sau cu ignorarea („Nu mai vorbesc cu tine”), ne-a fost otrăvită stima de sine prin comparaţii perpetue cu alţii („Uite X ce…”).

Pentru că ni s-a comunicat repetat şi în sute de feluri că nu suntem ok aşa cum suntem: „Eşti prea slab/gras(-ă), timid(ă)..”, „Fii şi tu mai…”, „Nu mai fi aşa de..”
Pentru că ni s-au rezolvat probleme, reale sau imaginare, fără să fim întrebaţi de ce avem nevoie cu adevărat sau, dimpotrivă, am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri, fără niciun sprijin, atunci când aveam cu adevărat nevoie de el: „Aşa înveţi să te descurci singur(ă)”, cu corolarul: „Ha, ţi-am spus eu că nu eşti în stare de nimic”, dacă dădeam greş.

Pentru că, în loc de a primi protecţie autentică, am fost supraprotejaţi şi am crescut fără să ne cunoaştem propria putere. Pentru că ni s-au pus 3 căciuliţe una peste alta pe vremea când eram prea mici ca să putem protesta în vreun fel, „ca să nu tragă, maică”, şi am rămas aşa.

Pentru că am primit toată atenţia părintelui şi disponibilitatea lui afectivă numai atunci când eram bolnavi. Pentru că am fost răsplătiţi când dădeam „răspunsul corect”, lăudaţi pentru cuminţenie şi obedienţă, descurajaţi sau ridiculizaţi când puneam întrebări, învăţaţi că nu există decât un adevăr şi acela se află, de cele mai multe ori, la autoritate, care, nu-i aşa, e undeva în afară.

Pentru că am fost ameninţaţi că „Vine baubaul, gaia, ţiganul cu sacul, poliţia (!) şi te ia”, „Îţi face doamna injecţie!”, „Vine el tac’tu acasă şi vezi tu!”.

Pentru că am auzit de mult mai puţine ori decât era cazul, de la educatori: „Nu ştiu. Dar uite, am să mă informez şi am să-ţi răspund.”

Pentru că ne este atât de greu să dăm laoparte paharul căldicel-simbiotic cu „Tu tot copilul meu rămâi”, oricât de sur ne-ar fi părul.

Pentru că mamele noastre s-au sacrificat pentru noi, taţii noştri s-au spetit muncind pentru noi şi pentru că „Te-am crescut cum am ştiut eu mai bine. Tot ce am făcut, din dragoste am făcut.”

Şi ne mai mirăm că stăm în relaţii toxice, că acceptăm, în numele dragostei şi datoriei sau ce am învăţat noi c-ar însemna ele, tot felul de abuzuri, ne mai mirăm că şefii noştri ne fac o favoare când „ne dau de muncă”, doar „am zece ca tine la uşă care-mi cer de muncă”, că politicienii sunt nişte potenţiali martiri sau nişte salvatori-justiţiari pe cal alb sau toţi o apă şi-un pământ, hoţi şi corupţi,
Dar ce pot face eu?  Staţi puţin să-i mai pun o căciuliţă lu’ ăsta micu’, că mi-e frig!

De aia!

Ioana, psiholog clinician la  Psihoatelier