Dacă ești rea, nu se mai joacă niciun copil cu tine!
Ieri a fost ziua cu maxima termică a săptămânii, așa că la ora 13, după ce am luat-o pe Maria de la grădiniță, am plecat cu ea în parc. Doar noi două. Se împlinește anul de când a început grădinița și Maria refuză în continuare orice gând sau aluzie de a dormi la grădiniță. Motivul principal e ca de la 1 la 3 când adoarme de obicei sunt orele ei zilnice de exclusivitate cu mine. La 3, când adoarme ea, se trezește Mihai și apoi suntem toți 3 fără seara. Nu mă mai are pentru ea decât din nou, seara, la culcare.
Revenind, în parc am găsit un băiat cocoțat la tobogan și care voia s-o lovească cu picioarele să nu urce și ea. Am reușit s-o deturnez 5 minute către leagăn, însă ea voia la tobogan. Cum tot acolo erau două doamne care ne bucurau cu ceva fum de țigară, i-am propus să mergem în alt parc cu două tobogane. Bucuroase, am plecat în plimbare până la parcul vecin în care am mai găsit 3 copii la tobogan. Pe drum îmi zicea cât e de supărată: o să-l bat pe băiat, îl dau cu vopsea neagră, îl dau la dinozauri să-l mănânce.
- Și ce-i mai faci?
- ….
- Înțeleg că ești foarte supărată că nu te-a lăsat pe tobogan!
- Daaa!
În noul parc a intrat într-o mașinuță și a început să conducă dând din volanul de lemn. În câteva secunde au venit după ea băieții de la tobogan care au început să-i tragă de volan, să o împingă, iar Maria a început să țipe la ei să plece pentru că ea era acolo.
N-a apucat să se dezmeticească bine din coate, că a apărut și bunica încruntată celor 2 băieți care i-a spus cu voce dură și groasă:
- Dacă ești rea, nu se mai joacă niciun copil cu tine!
Trecând peste faptul că nepoții ei au venit și au bruscat-o pe Maria și nu invers și trecând peste faptul că a etichetat-o aiurea, am avut puterea să nu o bag în seamă și să vorbesc doar cu Maria:
-Puiule, tu nu ești rea! Doamna nu înțelege că tu ai nevoie de niște momente singură. Copiii își doresc doar să se joace cu tine.
Pentru că ea nu se putea calma și țipa la ei, ei o bruscau, am scos-o în brațe de acolo, am urcat-o pe tobogan, s-a liniștit și am făcut alt joc acolo.
Într-un minut băieții au abandonat mașina și au venit exact unde era ea, au urcat la macara, au împins-o din nou, am dat-o jos pentru că efectiv era în pericol să cadă și ne-am dus din nou la mașină.
Iar plânsete, întrebări, de ce nu mă lasă, de ce mă împing etc. Iar explicații despre cum băieții care o vedeau pentru prima oară voiau doar să se joace cu ea. Deși nu eram convinsă de asta, gesturile lor fiind destul de agresive. Pentru că descoperisem cu aproape un an în urmă comunicarea non-violentă, am preferat să îi ofer doar explicații non-violente, fără a mă aventura la a face supoziții despre care nu eram sigură și fără a eticheta.
Tot așa, dacă nu descopeream comunicarea non violentă, probabil m-aș fi luat la ceartă cu bunica băieților și aș fi întrebat-o cum își permite să îi spună Mariei ce i-a spus, că dacă s-ar fi jucat cu nepoții ei, poate nu ar fi sărit să-i bruscheze pe alții etc.
N-a fost nici greu nici ușor să mă abțin. N-a fost greu, pentru că m-am uitat la fața ei obosită și m-am gândit că dacă mie mi-e teamă să ies uneori singură afară cu doi copii, să nu alerge prin stradă, să nu facă crize în același timp etc, îmi imaginez că ei îi este enorm de greu ca la vârsta ei să îi țină în siguranță. Așa că am reușit să înțeleg vorbele ei din perspectiva nevoilor ei, să fac ceea ce în comunicarea non violentă se numește ascultare empatică. Doamna avea nevoia ca nepoții ei să fie acceptați la joacă cu Maria, chiar dacă ei nu aleseseră cea mai delicată abordare.
N-a fost ușor să mă abțin pentru că în mod frecvent Maria este etichetată de diverse persoane fără să știe nimic despre ea, iar copiii ajung să își asume etichetele și să le transforme în predicții auto-creatoare. Mi-am dat seama însă pe loc că nu e timpul sau locul sau persoana cu care să deschid o discuție despre etichete și deserviciile pe care acestea le aduc copiilor.
În schimb, am reușit să fiu constantă și să îi turui Mariei cum că în mod sigur copiii sunt foarte interesați de prezența ei, având în vedere că o urmăresc și evident că nu i-am etichetat ca fiind agresivi, ci i-am zis ca au un mod mai aparte de a fi prietenoși.
În continuare în sufletul meu nu eram convinsă că ce spun era adevărat, doar că mintea știa că e singurul lucru pe care vreau să-l transmit copiilor.
Surpriza a venit însă ulterior. Maria s-a asezat pe o bancă din aia circulară care se învârte, împreună cu al treilea băiat din parc, iar cei doi frați au început să alerge și să învârtă banca bucuroși.
Asta i-a plăcut enorm Mariei, și eu am accentuat din nou ce drăguți sunt cei doi frați că o învârt și ce frumos se joacă toți patru și că uite, acum chiar s-au împrietenit și se joacă împreună.
Fratele mai mic nu ținea ritmul cu cel mare la învârtitul băncuței, așa ca bunica l-a îndepărtat din motive de siguranță, el s-a supărat, a plâns, bunica a cules o creangă de copac și i-a dat cu ea peste mânuțe, în semn de atenționare, copilul a rămas frustrat că nu poate împinge și el la bancă.
Cât Maria râdea cu gura până la urechi, i-am explicat mezinului cum că pare foarte distractiv pe bancă, dacă n-ar vrea și el cu ceilalți trei copii. A urcat, a râs fericit, Maria l-a ținut să nu cadă, au râs toți patru și s-au distrat. La final, bunica a plecat cu copiii și cu bățul. Am schimbat câteva vorbe înainte și cu bunica și mi-a zâmbit cald.
Eu am fost bucuroasă pentru că am simțit că am reușit prin comunicarea non violentă să mediez conflictele, să apropii copiii și să nu-i separ. Am luat-o pe Maria de lângă ei doar atunci când mi s-a părut a fi în pericol. Iar în final copiii s-au comportat exact așa cum am tot turuit, cu dorință de joacă împreună. Cuvintele pe care le spuneam cu jumătate de gură s-au transformat în predicție auto-creatoare.
Iți mulțumesc Monica Reu pentru un instrument așa de minunat de a privi oamenii și situațiile din jurul meu!
Citește și Cum apar crizele de furie și cum se sting & Animalele nu citesc cărți de parenting
Fotografie- Copyright D’Alex Photography
4 Comments