Eu cresc oameni

Am început să citesc articolele publicate pe site-ul pe care acum și scriu pentru că mi-a plăcut numele. Creștem oameni… Cât adevăr! Și mi s-a părut că ne potrivim așa bine… Cam ca piesele din puzzle-ul Vandei Mici cu cei trei purceluși.

Ne potrivim, pentru că și noi creștem oameni în familia Vanda. Doi oameni care sunt încă mici, care acum învață viața și lumea, care au nevoie de susținere și îndrumare și de… iubire necondiționată.

Pe vremea noastră era diferit. Mamele nășteau, apoi se întorceau la serviciu. Nu erau încurajate să alăpteze, să creeze o legătură cu puiul lor, statul le voia înapoi în câmpul muncii. Copiii le erau crescuți (în cea mai fericită situație) de bunici. Dacă nu, la creșă sau cămin cu ei! Eventual săptămânale.

Chiar și dacă îți vedeai părinții zilnic, iubirea necondiționată nu era o metodă de a crește copiii. Lupta era acerbă. Cum îi arătai copilului că îl iubești așa, tam-nesam, cum îl îmbrățișai, cum îl sărutai pe frunte fără să fi luat 10 la matematică, hop! Imediat ți se urca în cap!

Așa au crescut niște generații de oameni triști, înrăiți. Îi vedem acum peste tot în jurul nostru. Oameni care se ciomăgesc pentru un loc de parcare sau pentru ultima motocoasă la ofertă la deschiderea unui hipermarket.

Eu nu am crezut niciodată în altă metodă de (ceea ce nici nu știam pe vremea aia că se numește)  parenting, decât respectul față de copil. Nu am crezut niciodată că aduce vreun beneficiu că îl pup doar în somn sau că îl iubesc doar dacă și-a mâncat legumele din ciorbă. Toată ființa mea urla că nu-i corect, just, că trebuie ALTFEL, când auzeam ”nu mai ești copilul meu” pentru cine știe ce grozăvie reușisem să fac. Mama îmi mai zicea în momentele mele de rebeliune, când renegam metodele tradiționale de parenting, că ce vreau eu să fac nu e bine. Că așa se cresc copiii răsfățați și prost crescuți, pe care nu-i place și nu-i iubește nimeni.

Dar, vreo 15 ani mai târziu, când a apărut Vanda Mică, am încercat. Ce poate fi rău în a fi sincer cu copilul tău? În a îi și arăta că îl iubești orice nefăcută ar face? În a îl pupa miercuri pe la 12, când e treaz și conștient? În a îi spune în cuvinte că îl iubești, ca să nu existe echivoc, să fie mai clar și mai evident decât o reclamă luminoasă de 100 de metri pătrați?

Mi-am stabilit de la început țelurile, am decis de când era Vanda Mică un omuleț cât o sticlă de apă plată că și ea este un OM ADEVĂRAT. Un om care merită să i se arate respect și să fie tratat cu demnitate. Apoi cu fratele ei am făcut exact la fel. Același respect, aceeași demnitate.

I-am luat în brațe la fiecare supărare, la fiecare plâns. Le-am luat în serios problemele, oricât de neimportante ar fi părut la o primă vedere. Pe Vanda Mică am lăsat-o să poată decide pentru sine. Am consultat-o atunci când nu putea lua ea decizia sau am negociat deciziile luate de mine. La fel voi face și cu Juniorul.

Am dormit cu ei când au vrut. Când Vanda Mică a preferat cameră separată, cu pat separat, m-am retras. Când a vrut să se mute înapoi la mine în pat în toiul nopții, am primit-o cu drag.

I-am dus pe amândoi în brațe cât au avut nevoie. I-am lăsat jos când și-au dorit, dar i-am luat înapoi la pieptul meu dacă mi-au cerut-o. I-am purtat în brațe și simultan, atunci când amândoi mă voiau pe mine. 20 de kilograme de iubire pufoasă. Tare norocoasă mai sunt!

Iar atunci când Vanda Mică s-a rebelizat, a început să facă nefăcute, nu am iubit-o mai puțin. Nu mi-am retras afecțiunea. Ci am început să analizez. Să MĂ analizez. Căci era – desigur!- vina mea. Copilului îi lipsea afecțiunea, comunicarea, legătura. Trebuia să restabilim încrederea, conexiunea. Ar fi fost mai rapid să o fac docilă prin pedepse și șantaj? Da. Ar fi fost benefic pe termen lung? Nu! Cu siguranță nu.

Avem reguli? Da. Avem. Le-am stabilit împreună, iar dacă nu, i-am explicat-o pe fiecare în parte. Cu fermitate și empatie. Cu siguranța că ceea ce îi cer e spre binele ei și cu înțelegere că poate ea nu e de acord, că poate ea nu pricepe prea bine motivul pentru care anumite lucruri sunt absolut necesare. Și cu respect! Respect faptul că nu ești de acord cu mine, la fel cum mă aștept ca peste câțiva ani să respecți și tu faptul că eu nu sunt de acord cu tine.

Așa ne creștem noi copiii. Cu empatie, iubire necondiționată și respect. Sincer, din inimă…

Iar diferența dintre cum se creșteau copiii ”pe vremuri” și cum se cresc acum este că atunci chiar se creșteau copii. Dar eu nu vreau să cresc copii. Eu vreau sa cresc… OAMENI!

Vanda, Gangblog

Citeste si Te iubesc dacă… & De ce?