Copiii nu uită

Miercuri seara, la culcare.

Fusesem la dentist, așa că i-am amânat Mariei porția de supt datorită anestezicului. Seara nu a uitat și și-a cerut porția.

M-am ținut de promisiune și i-am dat ce își dorea. Trecut de 22:30. Tati se chinuia să-l adoarmă pe Mihai. Maria termină cu suptul și începe deodată să urle:

– Vreau pisicuțaaaaaaaaaaaaaaa!

De parcă toată perioada în care a supt s-a gândit doar la pisicuța pe care acum o cerea cu tot sufletul.

Dilemă! Ce să fac , ce să fac?

Dacă aprind becul s-o caut, vede Mihai lumina și începe și el să urle. În plus, nu-mi place să reacționez la plânsetele șantajiste. (ea știe că e noapte, că Mihai doarme sau e în curs de a adormi așa că plânge cu urlete pentru că știe că are putere de negociere mare)

Dacă n-o calmez pe Maria, oricum aude Mihai și începe să urle.

Din categoria situațiilor imposibile în care orice aș face cineva urlă. Iar deasupra doamna Ticănețu veghează.

– Unde ai pus pisica Maria? îi spun în șoaptă pentru a nu ieși din modul “la culcare”

– Pe joooooos! îmi răspunde cu vocea plângăcioasă.

Înainte de a da stingerea tocmai se enervase că îi luase Mihai o piesă de lego, așa că trântise toată construcția care se desprinsese într-o mulțime de piese. Pentru a nu călca peste ele eu sau tati când facem schimb de tură în timpul nopții, le-am înghesuit sub pat. Probabil pisicuța se pierduse și ea printre bucățile trenului de lego distrus.

– Pe aici prin cameră pe jos? întreb eu încercând să trag de timp și să evit urlete!

-Da! Aici!

Îmi dau silința să îi rezolv problema. Aprind lanterna și mă uit pe covor. Nici urmă de pisica gri, mică, de îi incape Mariei în palmă.

– Uite, Marie, am căutat. Nu o găsesc! Cred că face și ea nani undeva. O găsim mâine dimineață.

Maria încearcă iar să îmi bage un plânset.

-Vreau pisi….

-Da, știu, vrei pisicuța! Din păcate nu pot să te ajut, dar îți spun o poveste frumoasă.

O iau în brațe și încep povestea. Nu apucă să mai riposteze că am captivat-o cu povestea! În final adoarme.

Dimineață.

Eu eram deja mutată la frate-su care mă are rezervată în tura de noapte. Acum îi ies 4 dinți deodată așa că avem niște nopți foarte interesante. Maria intră în cameră cu un zâmbet larg.

Deschide pumnul și îmi spune bucuroasă, rar și clar.

-Aceasta este pisica pe care o căutam aseară!

Pisica! îmi spun în gând. Parcă a fost acum 10 ani scena cu pisica. Uitasem cu desăvârșire. Pentru mine a fost una dintre multe alte scene. Vreau pisica, vreau cățelul, vreau bebelușul, vreau cartea cu Bobiță, vreau să mă joc,  vreau cu tati, vreau cu mami, vreau, vreau, vreau…

Pentru ea a fost o nevoie neîmplinită. O dorință pe care ea nu și-a uitat-o. Și primul lucru pe care l-a făcut când a deschis ochii dimineață a fost să-și caute pisica.

Copiii nu uită. Copiii nu știu să-și abandoneze visele sau dorințele. 

Noi, adulții, uităm însă des. Uităm de noi, de visele și dorințele noastre. 

Mai grav este însă că adesea îi învățăm și pe copii să își uite dorințele. 

 Citește și Niciodată nu e prea târziu să fii un părinte bun (mai bun) pentru copilul tău!