Contează cine privește!

Parca vad si acum printre pleoape dreptunghiul labartat de panza neagra, care acoperea fereastra mare din garsoniera de la etajul I. Destul de mult cat sa fie umbra si racoare, si destul de putin cat sa vad pe la margini ca soarele fusese iar mai harnic ca mine. Sa fi avut 4-5 ani pe atunci si sa tot fie una dintre cele mai vechi amintiri din anii copilariei. Da, in Vaslui. Infamul oras al Moldovei, vedeta prin toate pacatele si slabiciunile omenesti si exemplu in Wikipedia la sintagma: “Si publicitatea negativa, e totusi publicitate.’

Am iesit din scutece pe Primaverii si am crescut in centimetri inaltime pe Alecu Donici, printre nepoti, bunici, parinti si copii de oameni muncitori si vorbareti. Intr-un parc cu scranciob si masa de tenis, unde am invatat ca urcatul pe masa e figura acceptata de ping-pong, pana reusesti sa ajungi la fileu de pe sol. Imi amintesc ca o data la cativa ani se reparau leaganele, care ajungeau sa fie treptat niste fiare diforme agatate anapoda  de schelet. Cu atat mai distractive pentru noi, cu cat ele erau mai periculoase si noi mai curajosi. “Huliganii!“ O sa spuneti. Uite, de mici cu vandalismele :))

Bateam mingea pe caldaram, alergam in jurul blocului, ne ascundeam prin tufisuri si ne urcam prin copaci. Adunam toate pisicile orfane si puricoase si stateam vara de vorba pana ne strigau ai nostri de pe la geamuri sau incepea melodia de la Dalas. Ce vorbeam atata? Nu mai stiu. Despre flori, fete, sau baieti, melodii sau cantareti. Probabil. Sau despre o adolescenta care incepea sa ne tachineze printre glume, cu sau fara perdea si amicitii cu parfum de ceva mai mult.

Si cand ma gandesc la adolescenta, imi vine in minte mirosul aspru de carti vechi, care ma oprea de fiecare data in usa bibliotecii judetene, cu stomacul ghem de emotie ca iar depasisem perioada de imprumut. Pentru ca da, avem biblioteca fix in centru.  Mica, mare? N-as sti sa va spun, desi m-am invartit prin multe. Pentru mine a ramas si va ramane imensa.

Imi mai vine in minte fantana arteziana din centru, unde se adunau (si se mai aduna si acum), cat e ziua de lunga, jucatorii pasionati de sah, stransi ghemuri compacte si tacute in jurul combatantilor   de moment .Si n-as putea uita corcodusii rosii, pe sub care treceam mereu in varful picioarele, agatata de cate fructe puteam prinde, in ciuda privirilor mustratoare aruncate de ofiterul de paza de la securitate.

Daca ma gandesc la toamna,  ca tot e dupa colt, ma gandesc la scoala. Am avut profesori care-mi mai sunt si acum model cand trec eu in spatele catedrei. Care ne-au invatat intai sa fim oameni, si apoi elevi. Care educau si in ore, si in pauza, si in sala de clasa, si in curtea scolii, si pe oriunde se intampla sa ni se intersecteze drumurile. Unii mai sunt inca pe baricade.

Si am invatat. Uneori fara sa vreau si de multe ori fara sa stiu. Si despre scoala si despre viata. Si cu coatele pe banci dezechilibrate si roase de vreme, si pe banci lucioase mirosind a nou de magazin. Mi-am ametit ochii in proceduri si scheme logice in laboratoare de informatica dotate cu calculatoare inca de pe atunci. Spre frustrarea crunta a degetelor mele obisnuite doar cu scrisul de mana. N-am apucat ce-i drept sa-mi scot sufletul in noua sala de sport de la Procopiu, dar au apucat altii imediat dupa mine.

Si daca imi fuge mintea la liceu, imi aduc aminte de pauza de pranz, cand alergam 100 de metri garduri viteza, asa lunga si cu pretentii de domnita cum eram, ca sa prind cornurile cu crema de ciocolata aduse calde la chioscul din curtea scolii. Si-mi mai aduc aminte de atelierele celor de la  profesionala, care se intindeau zgomotoase deasupra curtii unde noi, teoreticienii, ne insiram in pauze pe cele cateva banci amplasate strategic. Imi aduc aminte pentru ca intotdeauna mi s-a parut mai interesant ce faceau ei, decat ce scriam noi.

Si daca ma gandesc la toamna, ma mai gandesc la Copou. Nu Copoul vostru de acum, tanar, modern, fraged, cu copaci proaspeti abia ridicati spre cer.  Copoul nostru batran si impunator, cu copaci falnici si uriasi care trosneau sub vant si se impreunau deasupra strazii atat de strans, de simteai ca intri direct intr-un tunel orientat cumva pe langa, pe sub, sau pe deasupra realitatii tale.  Copoul pe care am coborat pentru prima data pe skateboard, cu frica-n san si picioarele tremurand ca varga. Tot un copac m-a prins in brate atunci.

Si tot in brate m-a tinut Vasluiul, pana am plecat. Cu familie, prieteni, colegi, vecini, cunoscuti pe care uitam mereu cum ii cheama si necunoscuti care-mi deschideau usa la magazin sau zambeau amuzati cand ma impiedicam aiurea pe strada cum imi e stilul. Dupa aproape 14 ani, multi ma vad ieseanca prin adoptie si e adevarat este a doua mea casa si la fel de draga. La fel de adevarat, pentru mine si pentru alti vasluieni rasfirati prin tara si peste hotare, rafinati, cizelati, modelati de taramurile care i-au primit, este  insa si faptul ca purtam cu noi cei 7 ani de acasa “made in Vaslui”. Baza, fundamentul si fundatia.

Si e frumos Vasluiul. La fel de frumos ca viata. In ambele cazuri, conteaza insa cine priveste.

Sînziana

Fotografie- Pagina Bibliotecii Județene din Vaslui

Vrem sa creionam o față a Vasluiului care nu  apare niciodată la știri. Un Vaslui fără etichete și stereotipii, ci despre oamenii reali și frumoși care trăiesc în el.

Trimite si tu povestea ta despre ce inseamna Vasluiul (județul Vaslui cu satele și orașele sale) pentru tine, despre un proiect frumos din Vaslui, despre oamenii minunati din Vaslui, despre un eveniment cultural, despre amintirile din copilaria petrecuta la Vaslui, despre profesorii cu har de la Vaslui sau orice poveste care spune ceva despre Vaslui, nemaiauzit în presa noastră.

Fii parte din campania Vasluiul MEU trimițând povestea ta pe crestemoameni @gmail.com !

Citește și Despre copilarie, in Vaslui